Imi amintesc cu plăcere de serile de mamă autentică, citind prichindicii poveștile copilăriei. Imi punea întrebări imposibile până când adormea transpirată și ghemuită lângă mine. Iar într-o seară am avut o sclipire de inteligență de mamă: copilul meu adormea de spaimă. Și pe bună dreptate. Capra iși lăsa copiii nesupravegheați și de aceea o pățeau rău de tot; capra nu își făcea nici un reproș, dar clocea gânduri de răzbunare. Punea la cale un plan criminal pe care nu se sfiește să îl ducă la îndeplinire. Momentul în care copila mea adormea era atunci când lupul cerșea îndurare din fundul gropii arzânde. Adormea să nu mai audă cum lupul arde în chinuri în timp ce capra îi citește capetele de acuzare de pe marginea gropii. Tot astfel se întâmpla cu Albă ca Zăpada. Maștera o îngrozea din cale afară și mă punea să îi dau asigurări că sunt mama ei adevărată. De Scufița Roșie nu mai vorbim: viclenia lupului care pândea în umbra pădurii și acțiunea barbară în care vânătorul face dreptate mi-au ținut mult timp lumina de veghe aprinsă. În timp am învățat să adaptez din mers poveștile copilăriei ,  lupul nu a mai mâncat copiii caprei și protagoniștii și-au rezolvat problemele la tribunal, mama Albei ca Zăpada nu a murit niciodată , Scufița Roșie nu a picat în capcana lupului, ci prin inteligență și bună creștere a dovedit piedicile din calea sa. Imi pare rău pentru Grimm, Charles Perrault sau Creangă. Somnul copilului meu nu era proporțional cu veridicitatea literară.