Nu cred că mi-au fost rude cu adevărat,dar mi-au fost bunici de împrumut. Buna și bunul. Așa le ziceam. În inima Olteniei, într-un cătun inexistent pe orice hartă. Aici mi-am petrecut câteva veri din copilăria mea.

Au trecut anii și amintirea lor s-a topit pe undeva. Dar când am primit vestea că s-a prăpădit bunul am hotărât pe loc  să merg să-l mai văd o ultimă dată(ocolesc înmormântările până la limita necuviinței), surprinzându-mă și pe mine. Mi-am urmat inima . Drum lung, anevoios, ultimii kilometri făcuți cu piciorul. Mi-am regăsit cu strângere de inimă satul verilor de poveste. Am simțit că intru într-o buclă  temporală: aceleași drumuri desfundate, aceleași pridvoare cu bârne de lemn, aceiași cai nelegați păscând în fața porților. Atâta doar că ochiul de adult îmi micșora întinderile pe care mi le aminteam nesfârșite. Dumbrava minunată, pârâul în care prindeam pești cu mâna, nucii bătrâni, toate erau acolo unde le-am lăsat.  Am încercat să regăsesc magia locului. În locul magiei- un mare gol . Altfel,  timpul e încremenit în clipă.

M-a întâmpinat buna. Bătrână am cunoscut-o, bătrână era și acum. O mână de om , aprigă și vioaie, imună la trecerea timpului. Bunul, pe masă, în sicriu, îmbrăcat cu hainele pregătite de mult, împuținat la trup, o mână de oase acoperite de pielea bătută de ploi și soare. Doar mustața era aceeași. În copilăria mea, mustața bunului era foarte importantă. Știam dacă poznele mele erau iertate sau pedepsite după mișcările mustății. Dacă se zbârlea și se lățea pe fața bunului era mai bine să o iau la goană. Pentru că bunii judecau lucrurile simplu, fără nuanțe. Aveau și ei două nepoate; le spuneam verișoare. Multă bătaie am mâncat toate trei, pentru că unde se adună mai multe minți de copil și ideile sunt multe.

Și bunul stătea pe masă în sicriul lui, și buna îi bocea cu vorbe. Așa e obiceiul în zona aceea: bocet cu vorbe, adică o poveste tânguită și relevantă pentru mort. „Scoală-te Ștefaneeee, că a venit și Angelicaaa, să vezi ce mare s-a făcuuuut..” „Că nu a mai trecut pe la noi, Ștefaneee..” Buna a rămas la fel de afurisită cum mi-o aminteam și asta m-a bucurat.

Seara am plecat să prind trenul de București. Am lăsat-o pe buna în prag, dreaptă, aprigă, pătrunsă de importanța noului statut de văduvă.

Am ajuns acasă obosită și necăjită. Am adormit plângând . Pierdusem ceva. Pe bunul. Dar bunul nu a plecat singur. A luat cu el sufletul meu de copil.