E o prelungire a personalității mele. Furia mea Verde. E unică și personală. Mă reprezintă.

Eu și Furia mea Verde suntem solare prin excelență. Iubim căldura și ne temem în egală măsură de iarnă. Înghețăm, degerăm ușor, ne mișcăm greoi și ieșim greu din culcuș. Într-un timp am vrut să renunț la Furie . Vreau să trăiesc sănătos. Dar Furia Verde îmi face viața mai agreabilă și îmi reduce din frustrări. Câte întâmplări minunate am trăit împreună și din câte impasuri nu m-a scos!

E drept că are și defecte majore. Furiei Verzi nu îi place competiția. Pesemne are o imagine de sine scăzută sau nu o țin puterile… Cert e că în competiție directă, când se ivesc și alte furii, Furia Verde dă bir cu fugiții. Se strecoară hoțește, cu teamă de vătămări, pe lângă alte furii nerăbdătoare să îsi măsoare forțele. Îi e teamă mai ales de furiile agresive care își etalează dorsala de rechin la vânătoare , sau de furiile galbene cu pătrățele cu care duce un război de uzură. Furia mea, așa verde cum e ea, înnebunește când vede galben în fața ochilor. Mult am tras cu meteahna asta a ei.  Domni competenți, cu pix și carnețel, au încercat s-o corijeze: cu binișorul(uite și alte culori…roșu, verde), cu amenințări și chiar cu pedepse usturătoare. Inutil. Furia Verde e indiferentă la alte culori și la pedepse, dar dacă vede galben se precipită, se agită și se pierde cu firea în timp ce alte furii sunt ostoite la vederea unei culori așa de odihnitoare.

Zilele astea mi-am trecut Furia pe linie moartă. Are obiceiul să mă aducă la limita legalității prin mijloace de ea știute. Stă ca un spectru prăfuit de ani și peripeții și privește cu ochi stinși și mătuiți în neant. Poate se gândește la locurile ei de baștină(sud coreene pasămite) sau doar încearcă să mă jongleze emoțional.

Fără Furia Verde mă simt deja o victimă și simt nevoia să cădem la pace. „Draga mea FurieVerdeBrotac, o să-ți iau cauciucuri de iarnă!”