Delta Dunării – destinație de vacanță. Așa am hotărât într-un an și așa am făcut. Mi-am ales o pensiune confortabilă, aproape de civilizație gândind strict că dacă am nevoie de un doctor să nu mor înainte de vreme în încercarea de a găsi unul. Numiți asta instinct de conservare sau prostie.

Vacanță frumoasă, tihnită, Dunărea trecea prin fața casei, plimbări cu o șalupă cochetă pe canale, trei mese pe zi agreabile, tânțari așa cum auzisem, roiuri . Era vacanța pe care mi-o proiectasem, de odihnă și relaxare, pe care o trăiam cu sentimentul că îmi scapă ceva(ca atunci când ai ieșit pe ușă și nu îți amintești dacă ai închis gazele). Nea Mihai, amfitrionul, om de Dunăre îmbătrânit în hârșâială cu turiști, îmi miroase nemulțumirea și mă anunță că mergem a doua zi în zori la pescuit. Nu m-a întrebat dacă vreau, doar mi-a comunicat. Un păcat al firii mele e că dacă îmi intră ceva în cap mă cuprinde zelul cel mare și nu e chip să mă liniștesc dacă nu pun în practică. Și iată-mă cu zelul la zenit, imposibil să mai aștept dimineața următoare, nea Mihai, din deontologie profesională și cu dispreț sincer pentru ora mea de pescuit, încarcă undițe, momeli și o sticlă de plastic cu lichid alb-tulburel și pe mine pe deasupra, toate într-o barcă pescărească cu motor. Nu am îndrăznit să-i spun că preferam șalupa cea cochetă, îl iritasem îndeajuns și doar situația mea de client îl făcea să mai păstreze ceva aparențe de bunăvoință.

Plecăm și cum plecăm nea Mihai îmi zice: „știi să înoți că am uitat vestele”.”Știu să fac pluta”. „Hm. Vezi să nu cazi din barcă!” Așa că am stat cuminte tinându-mă strâns de marginile bărcii în timp ce nea Mihai mă informa despre regulile de circulație de pe Dunăre și despre șalupa poliției cu care ar fi bine să nu ne întâlnim că nu am vestă. Bun. Mergem pe canal și mă parchează sub niște sălcii (dumnezeiesc locșor) . Scoate undițele și îmi dă și mie una. Scoate și râmele și moșmondește una să și-o pună în cârlig. Aruncă undița și în două secunde scoate un biban. Eu, politicoasă, cer o râmă în cârlig. Dar nea Mihai nu mai e cu mine : suntem pe Dunăre, egali în fața ei, filosofia serviciilor de calitate din turism e pierdută pe undeva și eu sar pe loc în fundul bărcii că vreau să prind și eu bibani și nu am râmă în cârlig. Nea Mihai nici că mă aude: e transfigurat, pune râma, aruncă undița, scoate bibanul și de la capăt. Ba face o pauză în rigurozitatea gesturilor și își scoate sticla de vin( de Niculițel am fost informată), mă invită camaraderește(păcat că nu vrei), o pune la gură și trage o dușcă. Să nu-mi ratez de tot acțiunea, îmi iau inima în dinți și pun o râmă în cârlig( de la mijloc, nu așa!) și constat că nu e greu. Arunc undița, scot bibanul și acum suntem doi apucați, făcând într-un autism fericit aceleași gesturi. Vinul de Niculițel e într-adevăr bun și m-a făcut să simt spiritul deltei și nirvana la un loc. Și în toată fericirea asta, fără vreun avertisment anume, nea Mihai îmi zice că strângem și din ton îmi dau seama că nu are rost să mă împotrivesc. Plecăm spre casă și nea Mihai contrazice toate regulile de circulație despre care mi-a vorbit la venire, nu taie valurile perpendicular și barca sare peste valuri. Suntem gata să ne ciocnim de un pescar răsărit din trestii și ne speriem unii de alții. Pescarul e de al locului și cu tot Niculițelul, izvor de nirvană, îmi ridică părul în cap: are trăsături dure și nu mă pot opri să mă gândesc că e un loc minunat pentru o crimă. „Terente..” am eu un gând și gândul iese printre buze. Nu a fost să fie și ajungem în mare viteză la ponton chiar când crepusculul se făcea mai dens. Debarcăm, eu și nea Mihai ținându-ne de gât frățește și târâm cu greutate prada zbătându-se în minciocuri.

Am făcut insolație ca la carte , cu edem cerebral și delir. Spiritul deltei și nirvana: îmi aduc aminte halucinațiile viu colorate cu bibani zburători uriași pe care mă străduiam să îi prind cu o mână în timp ce cu cealaltă mâna îmi struneam enotul de pază… Terente… regele bălților…