Dacă te uiți înlăuntrul tău și te vei judeca, nu poți considera altfel decât că ești un om de categoria întâi. Nu am întâlnit persoană să se considere altfel. Toți ne declarăm oameni de categoria întâi, principiali și educați, toleranți și creștini. Tot noi, oamenii de categoria întâi, considerăm adesea pe alții ca fiind de categoria a doua sau cel mult de categoria a doua sporit. Apare deja o fractură de logică, deoarece dacă toți ne considerăm oameni de categoria întâi nu ar trebui să apară nimeni de categoria a doua. Asta înseamnă că undeva în sinele nostru, nu suntem chiar toleranți, ci dimpotrivă, judecăm aprioric și superficial, după aparente norme morale, sociale sau de alt fel.

Îmi fac rutina de plimbat prin parc cu lumina ochilor mei, care, la vremea acestei povești este încă preșcolar. Sar coarda, joc șotronul, bat mingea pentru că lumina ochilor mei e plină de energie și nu are partener de joacă. Vine și ceasul bun și lumina ochilor vine de îmi prezintă o prietenă(așa fac copiii, își găsesc prieteni într-o secundă). Eu răsuflu ușurată că mă pot arunca pe o bancă și dau cu ochii de prietenă: mică și zglobie, neagră tuci cu ochi de smoală și privire alunecoasă, păr negru uns cu ulei, lucitoare și zornăitoare; țigăncușă sau prințesă tribală, copil cu chef de joacă, partener ideal pentru fiică-mea. Arunc un ochi în capul prințesei să văd dacă are păduchi  (nu are) și trimit fetele la joacă. Prințesa tribală avea și o mamă, care plimba zguduind un cărucior în care urla un sugar, numai colici. Nu avea timp de stat, sugarul era neostoit, dar din goana căruciorului m-a evaluat, pozitiv pesemne, și i-a strigat prințesei tribale vreo două vorbe. Și s-a dus să își zguduie căruciorul. Fetele se înțelegeau minunat, prințesa tribală se străduia să țină standardul ridicat și era politicoasă și rezervată, intuind ce vreau eu de la ele, adică o joacă molcomă fără dureri de cap pentru mine. Apare pe alee și tatăl prințesei tribale. Mare, burtos, negru smoală, haine albe, căutătură cruntă, parfumat și pomădat. Strigă și el vreo două vorbe micuței oacheșe și, nici una, nici două, se așează lângă mine , pe bancă. Suntem doi părinți care supraveghează jocul copiilor, prieteni conjucturali. Și așa cum fac părinții în asemenea situații, am început să discutăm despre educație, școli, cheltuieli, jucării, emoții privind viitorul. Știți acele specii care se deghizează în specii veninoase? Așa era și țiganul meu: dacă treceai de deghizarea înfiorătoare dădeai de un adult de o candoare emoționantă, cu naivități de copil și obiective pompoase. Și el voia educație pentru copiii lui, engleză și sport, dar se întreba cu îngrijorare cam cum ar putea să facă asta. Experiențele generațiilor mai vechi îl învățaseră că undeva se pierde zelul și că lupta pentru ziua de mâine omoară idealurile pompoase. Și când eram mai înfierbântați în strategii și politici de educație vine mama cu sugarul răcnind și strigă adunarea. Fetele se îmbrățișează și își promit că se vor revedea în curând, noi, adulții ne salutăm și mama, cu mâna pe inimă îmi mulțumește că i-am permis fetiței mele să se joace cu fetița ei. Actul ei de mulțumire mă răscolește și azi pentru că îmi amintește acut de intoleranța omenească ce a născut indivizi care , privind înlăuntrul lor, descoperă oameni de categoria a doua.