Îl ține ferecat cu trei lacăte mari, să nu cumva să scape și să-i devină stăpân. Nu l-a ales el, ci s-a trezit așa, deodată, cu bestia asta pe cap. Nu știe de unde a venit, dar îl ține într-o amorțeală anestezică, în magma întunecată a amintirilor de prisos. Dacă l-ar lăsa să se trezească i-ar juli genunchii și coatele în încercarea de a-l purta spre piscuri inaccesibile, l-ar face să cadă și să se ridice( cine știe de câte ori), i-ar sângera sufletul până la epuizare, l-ar vindeca și ar lua-o de la capăt. Bestia în libertate nu poate fi altceva decât stăpân absolut și de aceea omul are grijă să o țină adormită în fundul cuștii și să îi ciuntească puțin din aripi, ca măsură de prevedere suplimentară. Pe vremea când îi lăsa aripile intacte, bestia încercase să și le desfacă și antrenase un mic cataclism local: reproșuri din partea familiei, sacrificii de tot felul, dureri imediate și promisiuni de dureri viitoare. Așa că omul, cu responsabilități și familie, cu un loc de muncă stabil și necesar, cu așteptări rezonabile de la viață, a ales să închidă bestia amorțită cu cele trei lacăte și să o uite perioade lungi de timp. A vrut chiar să o ucidă, dar nu l-a lăsat inima, de dragul vremurilor când bestia nu era decât o pufoșenie senină. Atunci o ținea liberă și îl însoțea tot timpul . Nu era periculoasă pentru că aripile erau mici, nepregătite pentru zbor. Nici nu știe omul când s-a produs metamorfoza, doar că într-o zi s-a trezit că pune stăpânire pe el și atunci l-a închis și, mai târziu, i-a tăiat aripile. Doar așa omul nostru are viața liniștită, fără regrete ale faptelor sale. Regrete are: regretele lucrurilor pe care nu le-a făcut, regretul că nu și-a lăsat bestia liberă, să îl poarte spre piscurile pe care doar le bănuiește.

Bestia avea chiar și un nume: Visul Omului.