Nu știu momentul exact când l-am pierdut, dar îmi e greu fără el. L-am căutat printre prieteni, vecini, colegi și rude. Nu l-au văzut și nu l-au auzit. Știau că există, dar nu-l pot defini clar, deoarece și-a estompat sensul bazal în complexități elaborate în termeni de eficiență. Gesturi studiate, comportamente copiate, valori pe care nu le recunosc ca fiind ale mele, rețete de viață, politețuri convenționale au ocupat spațiul vacant lăsat de firescul pierdut. Când îl mai aveam încă, nu-i conștientizam existența, dar lipsa lui mi-a dezvăluit cu adevărat valoarea pierderii. Îi simt acut lipsa când mă privesc în ochii oamenilor și nu mă recunosc. Reflexia mea e mască din ce în ce mai aderentă, între măști grotești care-mi zâmbesc hâd, ascunzând gânduri vinovate, ambiții și orgolii supraomenești. Firescul s-a pierdut împreună cu sensibilitățile, timiditățile și stângăciile mele și până acum, nimeni nu le-a găsit.

Ofer recompensă celui care le găsește. Și e urgent. Am obosit să fiu puternică și adecvată și mi-e dor de firescul limitelor mele.