Nesomn. Cafea și altele. Surescitare și epuizare, fugă de idei. Văd frânturi de imagini de dincolo de conștiință, gânduri care explodează cu zgomote dureroase într-o minte vâscoasă. Sunt legate de sfârșitul de an care mă întristează ca de obicei pentru că îmi amintește că timpul trece sau că eu trec prin timp, mereu în aceeași direcție, înspre un final cunoscut. Nu pot fixa nici gând , nici imagine, dar pot vedea, ca lait-motiv, dulapuri încuiate și negre, ordonate după mărime de-a lungul unor culoare întunecate. În bezna densă apar intermitent entități luminoase și diafane, care pâlpâie anemic și eu le duc grija: mi-e teamă să nu se stingă și să mă lase în pâcla deasă. Știu visceral că în dulapuri sunt balaurii mei: aici ar trebui să fie dulapul temerilor adunate de-a lungul anilor. E un dulap mare în care nu îmi place să mă uit. Alături și mai mic e dulapul lui „ce ar fi fost dacă..” , regrete și eșecuri, oportunități risipite, lehamite și blazări. Și dulapul asta mic și vechi…aici am pus prima dragoste, nu știu de ce e încuiată aici. Când voi prinde curaj voi descuia lacătele și voi chema balaurii la judecată. Acum mă simt fără vlagă și doar inefabilele luminițe îmi dau puțin curaj să cotrobăi în dulapuri. Sunt speranțele mele pe care încerc să le protejez, sunt atât de fragile… Dintr-un dulap a scăpat gândul îndoielii și al neîncrederii și, de pe poziție de forță, îmi maculează speranțele. ” Speranțe? Îți umilesc inteligența. Uite…aici în dulapuri sunt doar certitudini și le poți pipăi. Speranța te poartă pe căi incerte spre scopuri incerte și îți vei risipi forțele în van. Poate că speranța va muri odată cu tine și tu vei fi trăit într-o poveste de adormit copiii” – îmi spune gândul cel eliberat împotriva voinței mele. Încerc din răsputeri să alung îndoiala, mă gândesc că aș putea să îmi petrec toată viața aici, cotrobăind prin dulapuri și încercând să țin luminițele aprinse. Înțeleg de ce unii dintre noi rămân blocați printre dulapuri și luminițe și nu se mai întorc în realitatea obiectivă: îți poate ocupa tot timpul și te stoarce de puteri. În fluxul rapid al gândurilor și imaginilor se nuanțează vag și trecător ideea că poate personalitatea mea se destructurează și că sunt martor conștient încă al unui început de nebunie. Nu. Refuz. E doar sfârșitul de an care mă apasă.

Zece ore de somn din care mă trezesc tehuie și înțepenită. Îngrijorare pentru momentul schizoid. Șterg repede îngrijorarea după ce verific dulapurile: sunt aproape inaccesibile și nu pot descuia lacăte, dar luminițele sunt mai prezente ca oricând. Anul cel nou poate veni. Cu nopți dormite, speranțe luminoase și Dumnezeu deasupra.