Sunt bolnavă. A fost întâi un proces acut care tinde să se cronicizeze și dacă nu mă scutur viguros are toate șansele să îmi devină a doua natură. Îmi spunea mie un prieten că e secretul unei vieți prelungite, cu condiția să fie de bună calitate, spre perfecțiune. La mine e de o calitate îndoielnică și de aceea a reușit doar să mă scoată din uz și nu mă pot bucura decât pe jumătate. Cealaltă jumătate e în suferință și neputință, dar, cu toate neajunsurile, mă gândesc că trebuie să fii un pic isteț să te poți bucura de păcatul ăsta în toată plenitudinea sa. Poate e chiar motorul progresului; poate că strămoșii noștri aflați în păcat nu au mai avut chef să alerge după pradă și au început să arunce cu pietre sau să își construiască arme de vânătoare; poate procese tehnologice lungi și anevoioase au fost scurtate și eficientizate pentru că un păcătos nu și-a găsit motivația de a mai munci atât de mult. Chiar și eu am reușit să-mi îmbunătățesc confortul trăgându-mi măsuța de cafea plină cu prăjiturele, cafea și vin, la o întindere de antebraț de canapea (în virtutea principiului economiei forțelor și al maximului de eficiență). În plus îți aduce mai mult decât relaxare, o detașare suverană mergând spre nepăsare și o bucurie a exercitării dreptului de a nu face nimic.

Așa e. Încerc să caut scuze pentru lenea care aproape că mă doare.  Cum spuneam, dacă nu ești un leneș profesionist e mai bine să nu exagerezi: îți poți face rău. Lenea e totuși un păcat și are chiar și o denumire medicală: sindromul tempoului cognitiv lent.O doză mică spre moderată e binevenită. Mă simt mai puțin vinovată că sufăr de un sindrom decât dacă m-aș învinovăți că sunt grozav de leneșă . Pentru că simt că îmi cresc rădăcini dezagreabile mă motivez( cu un tempou redus) pentru terapia lenei. Voi începe chiar acum. Prin repaus la pat.