M-am grăbit să vă dezvălui și vouă că am descoperit, brusc și neașteptat, de ce scârțâie România din toate articulațiile. Românii sunt băieți de treabă în esența lor, dar au un defect major: sunt atoateștiutori, foarte buni teoreticieni și foarte proști practicieni. Ce mi-a determinat revelația?

Adrian e vinovat. Un amic, salvamontist. E proaspăt absolvent al unui curs de resuscitare. M-am bucurat pentru că mereu am gândit că, de la grădiniță până la pensie, omul ar trebui să fie pregătit pentru o eventuală situație limită, situație în care ar putea salva vieți. Adi a fost încântat de curs, lectorul era medic de urgențe, manechinul era de bună calitate, informația era clară și concisă. „Și ia spune, Adi, zac fără suflare pe caldarâm. Ce faci cu mine?” „Îți caut pulsul.” (răspuns corect, teoretic; practic, îmi căuta carotida pe după urechi, ca în filmele americane). ” Și apoi?” ” Masaj cardiac extern și respirație gură la gură.”(corect în teorie; practic a uitat să îmi penseze nările și să îmi luxeze mandibula, deci -vax- aerul e insuflat în gură și iese cuminte pe nas).  „Și apoi?” „Apoi…îți fac adrenalina intracardiac.” „Băi, ești nebun? Ai adrenalina în buzunar?” „Pot să îți fac o gaură în gât și să îți bag un pix în gât ca să am acces la trahee.”(e o descriere a unei alternative de traheostomie, iar informația asta nu trebuia să ajungă la Adrian, care e un tip curajos și îl văd găurindu-mi tiroida cu un pix).

În mare asta e problema: teorie multă și practică puțină. În acest caz concret intențiile îmi par foarte nobile, cu finalitate practică spre zero.

L-am rugat pe Adi ca, în cazul în care mă găsește lată pe caldarâm și fără suflare, să facă bine să cheme Smurdul cu mesajul „pentru resuscitare” și să nu îndrăznească să îmi agreseze tiroida că poate mai am o șansă.  Hai, doi- trei pumni precordiali aș putea suporta, dar un pix înfipt în gât mi-ar scurta sigur chinurile. Definitiv.

Ps: Nu sunt atoateștiutoare. Am lucrat o tinerețe întreagă într-o terapie intensivă, sunt relativ bun practician.