Îi privea pe furiș scobitura de la baza gâtului și i se părea cel mai minunat lucru de pe fața pământului. Tânjea să îi atingă cu vârful degetelor acel spațiu mic și molcom, dar asta nu se putea întâmpla: el nu era decât un băiat, iar ea…. ea era perfecțiunea, materializată în forme lungi adolescentine, proaspătă ca o dimineață de mai, subiect de adorație incipient masculină. Îi bântuia somnul și veghea, îi dădea neliniști necunoscute și tensiuni nelămurite în vintrele tinere. Îi spulbera pofta de mâncare și îl făcea să lâncezească bolnăvicios cu ochii goi fixați pe repere inexistente. Jinduia, nici el nu știa după ce. Era bolnav și boala lui era dulce și amară, îi topea carnea și gândurile, îl devora cu gelozii răvășitoare.

Și iată miracolul întâmplându-se aievea. Ea l-a remarcat, au schimbat impresii, i-a dat o întâlnire, într-o stație de autobuz dintr-o intersecție mare. Vor vedea încotro o vor lua. El aproape că nu s-a pierdut cu firea, era pregătit că doar își consumase acest moment de nenumărate ori în imaginația fierbinte, cu variante diverse, posibile și imposibile. Atacul de panică era să îl cuprindă și în seara întâlnirii: ploua, era friguț și întunecat. Nu așa și-a imaginat el. Dar îi va ține umbrela deasupra capului, motiv de apropiere fizică și complicitate împotriva ploii și poate o va ține ca un bărbat pe după umeri. Poate o va ține de mână, poate … un sărut mic. Și la gândul ăsta amețea iar golul din stomac îi dădea contracții dureroase. Corvoadă a fost să își aleagă hainele și să își exerseze atitudinile posturale în oglindă: trebuia să fie perfect.

Și iată-l în stația de autobuz din intersecția mare, cu umbrela într-o mână și un trandafir în cealaltă. E foarte devreme și are timp să se privească în geamul unei vitrine și să facă unele corecturi de ultim moment. Afară e rece, lui îi e cald, poate și pentru că inima îi gonește sângele într-un ritm nesănătos, lăsându-l palid ca un spectru. Și inima bate, acum o simte în gât, de parcă și-a schimbat locul anatomic pe negândite, timpul trece, ea trebuie să apară. Autobuze trec, el e neliniștit, dar fetele au meteahna asta, să întârzie, toată lumea știe. Se schimbă de nenumărate ori compania de conjunctură din stația de autobuz, băiatul privește de-a lungul străzii pentru că e deja foarte târziu. Își dă termene, va mai aștepta un singur autobuz și … gata, va merge acasă, fata nu va veni. Și după aceea urmează alt termen, alt autobuz, lacrimi și picături de ploaie sunt pe obraz. Și sunt atât de amare…. De acum i se face frig, aruncă trandafirul obosit într-un coș de gunoi și pleacă gârbovit spre casă, privind când și când în calea autobuzului, cu o urmă de speranță irațională. Cu siguranță i s-a întâmplat ceva, poate ceva de un rău iremediabil și el nu o poate ajuta. Altfel, cum?

” De ce nu ai venit? Ce s-a întâmplat?” ” Unde să vin? Ah… iartă- mă, am uitat. Mi-a ieșit complet din cap, m-am luat cu altele.”

Prima dragoste. Prima dezamăgire. Curate amândouă.