Știe că astrele s-au aliniat anume pentru el și, din miliarde de posibilități, l-au ales pe el, zigotul perfect. Înglobează în sine toată înțelepciunea lumii și, bineînțeles, știe că luna este regină astronomică dominantă, dătătoare de maree amniotică și nocturnă. El, zigotul, nu se poate gândi prea mult la lună pentru că are de lucru și de joacă: muncește la meioze repetate și se joacă mimând caricatural specii și etape de evoluție.

E copil și are o mamă bună, mare și caldă. Dacă își ridică ochii poate vedea și luna. E un mister cum stă ea atârnată pe cer și poate lumina precum un soare. Își dorește copilul luna de pe cer, o dorește lumină de veghe în camera lui. O cere cu toată ardoarea, să i-o dea cineva…. E atât de frumoasă și atât de aproape, doar să întinzi brațul spre ea.

Nu mai e copil, dar amintirea copilăriei e proaspătă. Nu i-a dat nimeni luna de pe cer. E plin de vitalitate și speranță. De acum știe cum e cu oamenii: e bine să te bazezi pe forțele proprii. Așadar, tânărul pornește să își ia singur luna de pe cer. Și-o dorește atât de mult! Și-o promite solemn, ba încă o promite și altora, poate vreunei iubite, sub cerul cu stele. Nu poate fi greu, luna e tot aproape, la o lungime de braț și ceva…

Ceas de bilanț. Luna e tot pe cer și omul o privește adesea. Nu i se mai pare aproape, dar poate, printr-un miracol, o poate avea. Îi este când muză, când blestem insomniac și mereu indiferentă. Îi par omului strugurii acri și luna rece și bolnăvicioasă. Știe că nu e meritul ei că strălucește în noapte și asta îi știrbește din mister. E totuși atât de frumoasă! I-ar fi plăcut să o aibă!

Oboseală și bătrânețe anevoioasă. Puține au mai rămas bucuriile omului. Luna e tot acolo, sus, luminând nopți albe ale unui sfârșit de viață. E atât de frumoasă și atât de departe! La ceas cam târziu, omul știe că luna a fost a lui tot timpul…