Se pare că nevoia de adevăr este o constantă a existenței umane și stă la baza apariției și dezvoltării științelor. Din perspectiva teoriei cunoașterii, adevărul ar putea fi corespondența realității noastre subiective cu realitatea înconjurătoare obiectivă și poate fi permanent perfectibil. Alții au definit adevărul ca rezultat al unui șir de erori sau ca un enunț care nu s-a dovedit fals. Pentru oamenii de rând, ca mine, care nu sunt filosofi sau cercetători pe câmpul de luptă al științelor, adevărul este nuanțabil în stări de bine și confort. Adevărul meu este caracterizat de lipsa minciunii și se circumscrie personalității mele. Îmi dă certitudini și îmi oferă stabilitate emoțională. Dacă m-ați întreba dacă prefer adevărul sau fericirea, nu aș sta pe gânduri să vă răspund că aș prefera tot timpul adevărul. Dacă aș sta totuși puțin pe gânduri…parcă aș ezita să răspund. Adevărul nu îmi place întotdeauna și l-aș prefera îmbrăcat în minciunele simpatice. La rândul meu, eu, o iubitoare a adevărului, spun constant mici minciuni care îmi asigură armonie și pozitivism în relațiile cu ceilalți. Aș putea să nu fac asta și să fiu un veșnic debitor de adevăruri, probabil sociopat și fără prieteni. Asta înseamnă că iubim adevărul doar atunci când corespunde așteptărilor noastre și îl preferăm ușor cosmetizat atunci când nu e ceea ce dorim. Asta înseamnă, de exemplu, că atunci când am un eșec, nu-mi place să aflu că sunt singurul vinovat(ceea ce ar putea fi adevăr pur), și aș putea integra în eșecul meu conjuctura nefavorabilă, concurența favorizată, condițiile meteo, orice poate îndulci adevărul. Există și situațiile în care adevărul este atât de personal încât nu pare să întâlnească realitatea în nici un punct. Asta nu ar trebui să vi se întâmple niciodată: este echivalent cu luatul pe câmpii și veți avea nevoie de un specialist să vă ajute să găsiți cărarea. Este infinită capacitatea creierului omenesc de a crea adevăruri proprii și convenabile și pe termen scurt te pot ajuta să treci peste un moment de criză. Nu pot să uit de escrocii talentați, despre care am citit că pot trece cu ușurință de detectorul de minciuni: un escroc bun intră bine în pielea personajului și își trăiește minciuna cu sinceritate. Ce paradox: o minciună trăită cu sinceritate! Din păcate, modelul escrocului îl regăsim adesea în jurul nostru; sunt aceia din care nu rămâne nimic dacă le iei povestea. Nu sunt vinovați decât pe jumătate, cealaltă jumătate de vină e a celor din jur care întăresc povestea prin răspunsuri potrivite (de exemplu, un șef nu se naște despotic, ci subalternii lui îi vor accentua și cultiva această latură a personalității).

Am divagat. Voiam doar să spun că ne place adevărul și avem nevoie de el, dar minciunile nevinovate nu au omorât pe nimeni. Ne plac și ele.

PS. E un punct de vedere al unei femei. Știți voi…” minte- mă frumos!”