Draga mea, e timpul să ne luăm rămas bun. Nu mi-a fost ușor cu tine, deși te-ai străduit să fii blândă și înțelegătoare. M-ai momit cu fericiri trecătoare și strălucitoare, cu cântecele cântate cu voce de copil, cu merinde îmbelșugate așezate cu fast pe mese de sărbătoare. Recunoaște și tu, relația noastră nu a fost niciodată perfectă. Te-ai îmbrăcat în haine de mireasă, dar sufletul ți-e rece și crud. Ești puternică și mă înspăimânți când îți întrezăresc forța în scăpări colerice și nervoase. Viața nu e ușoară cu tine și gesturile simple sunt complicate în prezența ta. Adevărul e că nu te mai vreau: simt că mor alături de tine, puțin câte puțin: paloarea și cearcănele astea nesănătoase ți le datorez. Îmi consumi energiile cu lăcomie întunecată și rece. Îmi spui că dacă vreau să renasc trebuie ca mai întâi să mor, dar vei avea grijă să nu mor de tot, speri că ne vom mai vedea și vom reîncălzi relația asta ciudată, în care eu nu am mare lucru de spus. Înțeleg din tonul tău grav, cu rezonanțe de vifor, că te simți jignită și vrei cu tot dinadinsul să îți simt disprețul superior. Înțelege, sunt o persoană banală și poate nu te merit pe tine, albă și nebun de înfricoșătoare, în rochia ta de mireasă refuzată. Așadar, îmi adun curajul pământean și te rog încă o dată să îți faci bagajul și să pleci. Aștept altceva de la viață. Aștept primăvara.