L-am simțit încă înainte să adie. L-am simțit aducând tinerețe și boli. Mi-a răscolit părul și monștrii ancestrali adormiți de secole de civilizație. Vântul nebun mi-a dat curajul să accept; poate așa îmi voi potoli dorințele, neliniștile.

Am schimbat vreo două vorbe pe la colțuri, ne-am decis scurt, am hotărât că nu mă interesează detaliile; eu voi intra în povestea asta cu mâinile goale; se va întâmpla o singură dată, spre binele tuturor; va alege el locul pe care îl consideră potrivit și nimicurile pe care le consideră importante. M-am gândit trecător cum voi ieși din povestea asta: mi-am răspuns că probabil voi fi maculată, pătată, murdară de-a binelea. Am alungat gândul supărător prin forța dorinței și plăcerea lucrului interzis, lăsându-mi conștiința să doarmă.

Am ieșit din casa adormită în vârful picioarelor, cu gesturi puține și tăcute, doar cu o bocceluță mică. Am ieșit în noaptea cețoasă, anume pentru a-mi acoperi fărădelegea, iar genunchii îmi tremurau de emoție, frig și necunoscut. Iar el era acolo, întrebându-mă cum mă simt. Ce să îi răspund? Că aproape m-am răzgândit? Sau că regret deja? Că am avut somnul tulburat și plin de ispite? I-am spus că sunt pregătită.

Locația, aleasă de el, corespundea scopului escapadei: liniștită, ferită de priviri indiscrete, departe de oameni cunoscuți. Am simțit în plex primele momente de stânjeneală, iar mâinile neîndemânatice îmi tremurau grozav. El părea relaxat și stăpân pe situație; i-am fost recunoscătoare că mi-a ieșit în întâmpinare cu gesturi sigure și moi, și mi-a pus momeala în cârlig.

Escapada a durat trei ore. Monștrii mei de pescar ancestral au adormit din nou, mulțumiți de prada constând în două arătări de 12 centimetri, transparent-roșiatice. Aveau totuși branhii.