Spunea lumea că toate florile sunt frumoase. Mult timp, Margareta nu a crezut lucrul acesta. S-a chinuit mult să își arate chipul în lume, în vreme ce suratele ei înfloreau deja. Și mai spuneau suratele că nu are parfum și nu e nobilă; atunci își blestema genele africane, care îi dictau nevoia de soare și lumină, de pământ nisipos și umezeală puțină. Tânjea Margareta după dragoste, dar nu putea decât să fie martora frumuseții altora, care înmiresmau locul și înfrumusețau privirea, lăsându-se adulate de zori de primăvară. O vorbeau de rău, râzând sălbatic, cum că e doar o tijă urâtă sau că nu are suficientă clorofilă. Margareta își îndoia tija fără floare, suspinând după soare. Răzbea greu, concurența era dificilă. Miracol a fost când într-o bună dimineață, Margareta și-a etalat un cap mândru și frumos, proaspăt și inocent, lăsând în umbră surate trecute. Margareta își găsise soarele și dragostea o făcea strălucitoare. Strălucea ca o stea a pământului, promițând fericiri inocent-tribale, rămășițe ancestrale din continente fierbinți. Suratele încă o vorbesc de rău, căutându-i pricini: cum că ar fi cam ușuratică sau îngâmfată, cu nasul pe sus. Margaretei nici că-i pasă. Își trăiește dragostea cu sălbăticie și soarele ei o vrea nevastă. Nu e de mirare. E Margareta o mândrețe de fată, cu ochi sclipitori și coapse lungi ce înnebunesc bărbați și aștri deopotrivă.