Cum stătea el, bărbatul și o privea pe ea, femeia lui de atâția ani, îi trăzni prin cap că nu i-a spus măcar o dată că o iubește. Nu se prea pricepea el la vorbe meșteșugite și nu știa cum să îi spună, dar era hotărât. Femeia trebuia să aibă certitudinea iubirii lui de-o viață, iar dacă vorbele nu se lasă spuse, atunci i le va scrie: va scrie o scrisoare de dragoste pentru femeia lui. Om hotărât de felul lui, bărbatul se așeză la masa din bucătărie, cu o hârtie și un creion. „Draga mea”… își începu scrisoarea și fu foarte mândru. Nu e greu; îi place să scrie despre iubirea lui. Să îi spună că îi place cum prinde cu degete meștere rufele la uscat? Sau să îi spună că îi place cum plânge seara la filmele de dragoste? Să îi spună că îi iubește zgomotul ușor și ritmic pe care îl scoate când doarme profund? Să-i spună că e înnebunit după ridul oblic dintre sprâncene? Sau că îi place seriozitatea cu care își lăcuiește unghiile? Sau să îi spună că știe despre firele albe din cap? Poate ar trebui să îi spună că și lui îi place să doarmă la margine, dar, din dragoste, va păstra secretul ăsta. Nu e chiar ușor să scrii o scrisoare de dragoste, pentru că sunt multe lucruri de spus și toate sunt importante. Bărbatul rodea capătul creionului când femeia intră în bucătărie. …” Draga mea”…văzu ea pe un capăt de hârtie, pe care bărbatul se grăbi s-o mototolească. „Ce faci singur aici?” întrebă ea nedumerită. „Mă gândeam să pun ibricul de cafea. Tare și dulce, cum îți place ție”. Fața femeii se lumină într-un zâmbet mare, de nevastă împlinită: „Astăzi fără zahăr, cum îți place ție!”