Era un deznodământ anunțat. Se degrada cu fiecare clipă care trecea și nimeni nu s-a mirat când femeia a murit. A murit, dar în spital nu e ușor să mori, pentru că ne-am apucat de niște manevre de resuscitare, conform protocolului. Deși nimeni ne se aștepta, la a doua încercare de defibrilare, inima femeii a luat-o pe cont propriu și a început să bată. În mod miraculos, femeia a supraviețuit, a câștigat bătălii mici în fiecare zi pentru ca în final să câștige și războiul: într-un timp destul de lung de îngrijiri deosebite, femeia era pregătită de externare. Tot miraculos era și că rămăsese fără sechele neurologice, deși fusese în moarte clinică peste 20 de minute. Am fost curioși cu toții dacă femeia avea vești de dincolo de hotare. Voiam să știm dacă și-a văzut corpul de undeva de deasupra noastră, dacă a călătorit printr-un tunel de lumină sau dacă a întâlnit entități. Femeia, cu frica lui Dumnezeu, ne-a povestit în repetate rânduri despre experiența ei. Dincolo de viață, ne spunea ea, este nimicul, de o puritate copleșitoare, fără amintiri și senzații, fără culoare și fără formă. Iar când viața a început să o cuprindă a simțit doar durere: eram noi, producând dureri într-un corp plin de tuburi, catetere și sonde. Își amintește totuși că, într-un mod dincolo de conștiență, a ales între nimicul acela absolut și liniștit și durere. A preferat durerea. Căci, ne spunea ea, viața înseamnă durere, iar moartea-lipsa ei.

Hipoxia cerebrală a produs totuși o schimbare în personalitatea femeii: deși nu i-a plăcut niciodată să gătească, s-a trezit că are poftă să facă prăjituri, de care ne bucurăm uneori și noi, când trece să ne mai vadă. În restul timpului femeia bate drumul bisericilor, să îi mulțumească lui Dumnezeu pentru darurile sale. Femeia a văzut nimicul de dincolo, dar liniștea aceea imponderabilă și fără durere nu poate fi decât o fărâmă de Dumnezeu. Nimicul e doar al omului muritor, ce nu poate încă zări dincolo de el.