Își mângâie calul pe cap, cu dragoste și durere și se gândi că parcă ieri erau în puteri, răsturnând sat și ogor. Privi urmele vechi de ham de pe spatele calului și hotărî să scoată animalul pe marginea drumului, unde iarba e verde și grasă. Calul se supuse binevoitor și cu recunoștință, urmându-și stăpânul cu picioare tremurând nesigur. Țăranul se așeză pe marginea drumului, privind cum calul lui smulge de ici și de colo fire de iarbă, bătrânește și fără poftă, parcă să îi facă lui un favor. Și chiar atunci, de nicăieri, se stârni un vânticel vesel și zglobiu, cu foșnet de frunziș  și praf de Bărăgan. Bătea dezordonat, fără habar de puncte cardinale, răvășind hainele țăranului și coama gloabei. Își găsise vântul nebun loc de joacă în iarba grasă de pe marginea drumului; om și cal au adulmecat aerul plin de nu știu ce și s-au privit în ochi. Tăranul simți că ar mai putea fi tânăr o dată, să muncească până la apusul soarelui și apoi să chefuiască, să cânte și să iubească. Înțelese din privirea cu sclipiri omenești ale căluțului că, de dragul lui, gloaba ar mânca o tavă de jăratic, și-ar lepăda povara anilor de cal de povară și s-ar transforma în murg năzdrăvan. L-ar purta mai întâi până la capătul uliței și apoi prin câmpul nesfârșit până la marginea lumii. Tăranul privi de-a lungul uliței înspre câmp: venea alene prin colb și vânt o femeie tânără și frumoasă, măturând cu poalele fustei praful drumului. Vântul nebun se încurcă în fustele femeii și îi ridică marginea țesăturii până la genunchi. Țăranul văzu obrăznicia vântului și goliciunea de o clipită a unei glezne de zeiță, și ghici cu ochii minții și dorinței, contururi ferme și ademenitoare pe sub straiele înflorate.  Se minună, cu cerul gurii uscat de vânt și de gânduri nebunești, de apariția de zână, bună sau rea, de pe drumul pustiu. Și, deodată, vântul tăcu, parcă nici n-ar fi fost. Țăranul își umezi buzele arse și privi în urma femeii de pe drum: recunoscu țiganca din sălașul de la marginea satului, ce vindea căldări și tingiri; avea fuste lungi și înflorate, picioare prăfuite și glas hodorogit cu care își striga marfa de vânzare. Se simți obosit și își chemă gloaba cu picioare tremurând: o va băga în grajd și o va țesăla mai târziu, după ce se vor odihni puțin, om și cal, obosiți de viață și de vântul nebun, de lună mai.