Nu a fost niciodată un bărbat masiv, ci mai degrabă uscățiv și firav, degajând totuși forță și autoritate, pe deasupra lentilelor ochelarilor de vedere lipiți cu leucoplast. La cei 93 de ani, avocatul își păstra agilitatea mișcărilor și privirea vie cu care ne cerceta atent. I-am văzut familia doar la internare, dar chiar și atunci pe fugă: o familie mulțumită că, cel puțin pentru o vreme, bătrânul este în grija altora. Nu mă grăbesc să îi judec pentru că cele 45 de kilograme de bătrân avocat erau pline de hachițe și mofturi, punând oricui răbdarea la încercare. Răspundea frumos la tratament și de acum așteptam cu interes externarea pacientului. Dar familia a decis să își prelungească momentul de respiro și să temporizeze externarea. Domnul avocat, relativ sănătos și plictisit probabil de regimul de spital, stătea în vârful patului , monitorizându-ne activitatea și propunând soluții pentru ameliorarea problemelor din secție. Era de acum de-al nostru, inclus în rația noastră de cafea și ciocolată, la care poftea ca un copil. Ziua trecea repede, cu multă activitate supervizată expert pe deasupra lentilelor lipite cu leucoplast. Dar, odată cu ziua se ducea și luciditatea domnului avocat: noaptea îl plasa în alte timpuri și locuri și ne străduiam să îl convingem că nu suntem hoți și că ne aflam în spital. Strădania noastră era de prisos și bietul om își trăia intens drama că l-au călcat hoții și încerca să facă față situației după propriile puteri, deloc de lepădat: arunca după noi cu linguri, căni și șervețele și încerca să fugă din pat. Ora 4 dimineața era o binefacere pentru toată lumea, pentru că domnul avocat ostenea și adormea, noi ne odihneam urechile care fuseseră greu încercate de zbierete prea puțin măgulitoare, ceilalți pacienți reușeau și ei să închidă ochii. Totuși, într-o noapte, domnul avocat a ocolit tipicul nopților obișnuite: s-a agitat ca în fiecare seară, dar pentru că voia hârtie și creion. Îl lovise inspirația. I-am dat un creion și o coală și nu l-am auzit toată noaptea. Îl vedeam cum scrie febril, fără oprire…până la 4 dimineața când, ostenit, a adormit. M-am dus să îl învelesc și să îi adun hârtiile din pat: se pare că inspirația îl posedase, hârtia mea nu îi fusese de ajuns decât pentru o firavă introducere. Domnul avocat nu se încurcase de un așa nimic de obstacol și continuase să scrie cu creionul pe cearceaf și apoi pe prosopul de hârtie, pe care îl rulase sul și îl pusese pe noptieră. Scrisul era pe alocuri ilizibil, dar puteai citi frânturi de viață, despre o casă care acum era muzeu, despre băiatul care nu voia să își asculte tatăl, despre instanță și tribunale, despre umilințe și pierderi. Derulai sulul de prosop de hârtie și puteai citi metri întregi de poveste a unui om. Deși noaptea mi-a fost liniștită, dimineața mi-a fost grea și amară, nedându-mi pace gândul că dintr-un om poate rămâne doar o poveste, amarnic de perisabilă, dar cu marele avantaj al aplicabilității practice: dacă nu vrei să citești povestea unui om, poți cel puțin să te ștergi pe mâini cu ea și apoi să o arunci într-un coș de gunoi.