M-am uitat cu atenție la participanții de la ședința de bloc, întrebându-mă de unde au apărut vecinii ăștia, că parcă nu i-am văzut până acum. Mi-am dat seama că stau într-un bloc plin de pensionari cu pensii mici și boli mari, vizibile pe fețele palide, lipsite de expresie. M-am trezit mezina ședinței de bloc, deși nici eu nu sunt vreo tinerică, dar am fost bucuroasă că pot să ameliorez media de vârstă și să expun public problema țevii pluviale care se revarsă uneori la mine în casă. Mizam pe înțelepciunea adunării de bloc, dar lucrurile nu au fost deloc simple: ploaia nu curgea în casele lor, deci țeava pluvială nu este o urgență, cum ar fi liftul care nu se deschide la etajul unu. Am zâmbit, am făcut apel la importanța și necesitatea schimbării țevii mult prea vechi, rugându-mă de două băbuțe și trei moșuleți pentru susținere. Au evaluat, cântărit, calculat și au votat pentru schimbarea țevii pluviale, privindu-mă cu reproș pentru ploaia care curge în casa mea. Alt punct de pe ordinea de zi a fost creșterea salariului femeii de serviciu, de la 400 la 700 de lei. Țeava mea îi încălzise puțin, dar creșterea salariului i-a clocotit complet: au uitat de artroze, boli, suferințe, mișcându-se tinerește, cu gesturi energice care să ateste că nici morți nu vor fi de acord cu asemenea obrăznicie. Am încercat să spun că femeia muncește de la 5 dimineața, e curat și miroase frumos în bloc: am aflat din zece părți odată că femeia muncește într-adevăr, dar totuși nu transpiră sânge, deci nu merită 700 de lei. Energia cu care se opuneau scotea la iveală resurse nebănuite, puțin probabile la bătrâneii- vecini ai mei, dezvelind personalități puternice sub aparențele de fragilitate bolnăvicioasă. Răsufla ideea de bază că dacă tot ne e greu ar fi plăcut ca altora să le fie și mai greu. În plină efuziune motivațională m-am trezit că pun problema pungilor de plastic aruncate pe geam, goale sau pline cu ceva, ciorbă, pâine sau mămăligă. Am îndrăznit să spun că e urât să arunci gunoi pe geam, ceea ce a transformat adunarea de bloc într-un tumult fierbinte, cu degete arătătoare acuzatoare îndreptate în cele patru puncte cardinale spre potențiali aruncători de gunoi pe geam. Am profitat de vacarmul general să mă strecor mișelește din ochiul furtunii, având certitudinea că vârsta nu vine mereu cu înțelepciunea. Restul blocului era aproape mort: campionatul mondial de fotbal rivaliza inegal cu ședința de bloc, mult asemănătoare cu un salon de nevroze geriatrice, în care tratamentul încă nu s-a dat.
SUNT UN ADOLESCENT REBEL 
Nu-mi vine să cred că nici acum nu s-au schimbat lucrurile, deși e o nouă generație de bătrâni. 🙂 🙂
ApreciazăApreciat de 1 persoană
…”toate-s vechi si noua toate”…
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Imi place cum scrii 😊
ApreciazăApreciază
Mă bucur mult și îți mulțumesc!
ApreciazăApreciază
Frumos tablou ! Mi-ai amintit de perioada când se tineau sedintele de locatari, iar eu priveam pe geam si ascultam dezbateri din care întelegeam doar ca exista mai multe idei si tabere combatante, si ca niciodata nu se facea pace totala, ceva de genul certurilor vrabiutelor guralive si neastâmparate. 🙂
Un Weekend cu liniste si pace-n Suflet, draga Rebela !
ApreciazăApreciat de 1 persoană
ApreciazăApreciază
Vrăbiuțe?.. Hmm…poate coțofene…
ApreciazăApreciază
Vai cum urăsc ședințele astea! Micimea sufletească nu are legatura cu varsta, nația, bunăstarea samd.
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Uneori oamenii sunt greu de înțeles, dar le găsesc și circumstanțe atenuante: sărăcia și însingurarea pot dezumaniza.
ApreciazăApreciază
Am observat ca rareori aceste sedinte aduc vreo rezolvare concreta, deoarece oamenii participa mai mult ca sa isi contreze rivalii.
ApreciazăApreciat de 2 persoane
Se pare că oamenii au nevoie de rivali. Dacă nu îi au, încearcă să îi creeze.
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Am participat de două ori. Prima dată s-au uitat cumva cu dulceaţă-n privire la mine şi au întrebat: dar proprietarul nu a putut veni? Nu, îi voi transmite eu dacă e ceva important. Nu cred că m-au crezut în stare. Adevărul e că nici eu nu contam pe mine. A doua oară m-am dus de amuzament. De la „trebuie zugrăvit”, la „ăia care ies în stradă că n-au ce face acasă” nu a fost decât un pas firav de om nervos. 😀
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Să înțeleg că toți vecinii sunt la fel, iar eu nu stau într-un bloc cu personalitate?
ApreciazăApreciază
M-ai blocat. Aş vrea să spun că da, ar fi bine să spun că nu. Zic aşa: vecinii sunt la fel, dar blocul tău e special 🙄
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Ah! Cât semănăm…
Eu nu mă mai duc la ședințele de bloc. Am, și așa, probleme cu puseurile de tensiune.
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Mă duc terapeutic, eu sunt hipotensivă.
ApreciazăApreciază
Ce frumos ai cuprins laturile mai ascunse!
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Mulțumesc mult!
ApreciazăApreciat de 1 persoană
E un tablou demn de Kafka! Nici nu știm ce personaje kafkiene zac sub mantaua de inși comuni si mediocri…Ne place sa dam verdicte si ne convine mai mult rolul de judecător decât cel de victima! Sărmana femeie de serviciu, atât de utila si totuși atât de disprețuita e personajul absent pe care l-ați înnobilat trNsformandu-l in subiectul unui articol, articol cu certe calități beletristice! Si apropos de geriatrie… https://liternautica.com/cosmetica-geriatrica-si-clasica/
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Chiar ca în Kafka m-am și simțit. Realitatea învinge ficțiunea și mi-a lăsat gustul amar că omul, în esența lui, nu cunoaște bunătatea, compasiunea etc, ci doar le mimează. Altfel, dacă ești bătut de soartă, cred că îți ești suficient și nu mai ai resurse și pentru alții. Mulțumesc pentru link. Îl cercetez pe îndelete diseară😀
ApreciazăApreciat de 1 persoană