Au trecut ani de atunci și îi intrase în cap că poate femeia îl legase cu farmece. Altfel cum, după atâta vreme, o visa în fiecare noapte, stând lungită pe nisipul cald, zâmbindu-i ademenitor, făcându-i semne cu mâna. Alteori visa doar apa mării în care se ivea o coadă de pește sau vreo învolburare înspumată și știa că e tot ea, fata de pe țărm, care-și preschimbase anume pentru el coada de pește într-o pereche de picioare omenești și nu prea, erau incredibil de lungi și subțiri, asemenea unui păianjen de apă. Cheamă amintirea adesea și ea vine mereu proaspătă, fără a se lăsa rugată. Și amintirea începe cu o lună mare croind cărare de argint pe luciul apei către depărtări tulburi. Și ea are plete negre-albăstrii care îi acoperă umerii înnegriți de soare, și luna îi argintează creștetul, sau sânul, sau rotula. Și simte și-acum cum îi dogoreau buzele de dorință, iar dorința avea gust sărat și dulce, de fruct exotic și de mare. S-au iubit pe nisipul ce păstra încă o amintire de soare, strângând în palme carne tânără și scoici casante, respirând repede aerul plin de miros de alge și de dragoste trupească. Și-apoi s-au jucat în marea argintată căutând cărarea către depărtările tulburi. Și atunci a luat aminte, că fata aluneca ușor pe sub luciul apei, cu brațele pe lângă corp, căutând adâncurile și chemându-l și pe el. Nu mai văzuse pe nimeni ținându-și atâta respirația și nici de alunecarea fluture nu auzise, învățase să înoate singur, în ochiuri de apă. Atunci i-a trecut prima dată prin cap că fata e o sirenă, fata mării și el e cel ademenit în larg, norocosul, pentru că s-ar fi lăsat cu drag înecat pentru încă un ceas de dragoste. Și i-a spus și fetei gândul lui, și fata a râs cu pletele negre-albăstrii ude acoperindu-i ochii și umerii. Și s-au iubit iar, cu scoici lipindu-se de pielea udă, respirând iute aer cu miros de alge și de dragoste trupească. Și s-au uitat în sus, să vadă noaptea perseidelor și luna ca o față plină și bonomă luându-și cu ea cărarea argintată. Jurăminte de credință pecetluite de luceafărul dimineții. Și aici se sfârșește amintirea. Nu a căutat-o niciodată și nici nu regretă că nu s-au mai văzut. Știe sigur că ondina nu ar mai fi venit ci și-ar fi râs de el, cum îi e felul, trimițând în locul ei o fată bună și banală, ce-i semăna la trup și chip.