Își aduce aminte că avea cinci sau șase ani când s-a gândit prima dată la moarte: nu putea pricepe cum de bunică-său, vârât în cutia aceea de lemn, va dispărea cu totul și ea nu-l va revedea niciodată. Nu știa că moartea este definitivă și fără nuanțe, dar vedea cu ochii ei că bunică-său, în cutia de lemn, era liniștit și nu mai gemea de durere ca în ultimele zile de viață. Pe bunică-său l-a uitat, dar moartea care amuțise gemete nu i-a fost dezagreabilă. Ar fi vrut să experimenteze, doar o joacă de copil, să moară puțin, să simtă pe pielea ei liniștea aceea imobilă. Când i-a reproșat maică-sii că a născut-o, deși ea nu și-a dorit o viață, maică-sa a râs ca de o glumă bună, fără să știe că limitele puterii materne se vor contura în curând. Era deja o mică domnișoară când și-a crestat încheietura mâinii, lăsând sângele să curgă pe pardoseala băii. Vena era subțire, sângele s-a coagulat ușor și un cheag mare i-a oprit sângerarea. A gustat cu plăcere senzația de disoluție și depersonalizare care a încercat-o într-un prag de leșin și, iarăși, moartea i s-a părut agreabilă. A șters singură sângele din baie, păstrând în nări izul dulceag-grețos pe care îl va asocia mereu cu leșinul acela plăcut, de scoatere din scenă și lipsă de control. După episodul ăsta, viața i-a părut mai ușoară, poate la fel de inutilă și grotescă, dar soluția era la îndemână, dătătoare de liniștea aceea imobilă. Nu îi plăceau oamenii, sau poate că îi plăceau dar nu aveau loc în viața ei inutilă. Singuratică a rămas mereu, nutrind un dispreț ușor pentru scălămbăielile de fericire efemeră a celorlalți muritori. Apoi a venit ziua aceea când a luat hotărârea. De fapt hotărârea era luată, a potrivit doar momentul, lăsându-și suficient timp pentru a se convinge că nu se înșeală: nu se înșelase, viața era o eroare, un șir lung de eșecuri, de suferințe. O mare oboseală. A înghițit un tub întreg de somnifere. Maică-sa a găsit-o horcăind, cu pielea albăstrie și cu spume la gură. S-au muncit la spital s-o salveze, s-au emis prognosticuri grave, cum că nu va supraviețui, sau va rămâne cu sechele cerebrale incompatibile cu un trai obișnuit. Ignorând speculații, scoruri și scale, după multe zile de comă, tinerețea celor douăzeci de ani a învins și fata s-a trezit. Doctorii s-au bucurat, iată medicina face minuni, au felicitat-o, iată- e o luptătoare. Fata, buimacă încă și cu mintea încețoșată, a mijit ochii de la unul la altul și într-un final a înțeles… Și a început să plângă, înciudat și deznădăjduit, trăgând pe răbojul imaginar o linie îngroșată ce însemna cel mai mare eșec din lungul șir de eșecuri.
Categorii:Oameni, Proza scurta
SUNT UN ADOLESCENT REBEL 
E greu de comentat la textul tău, culmea, foart cald reprezentând un eveniment existențial. Dorința de a pleca, ivită timpuriu într-un suflet ce nu prea se simțea confortabil în pielea lui. Îmi place cum ai surprins frământările personajului și modul în care vede plecarea din viață.
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Din păcate sunt oameni atât de chinuiți de propriul lor interior (experiențele lor de viață fiind dintre cele mai obișnuite) încât îți vine să te gândești dacă există soluții pentru ei. Mi-am zis mereu că sunt curajoși când decid să trăiască.
ApreciazăApreciat de 2 persoane
As fi vrut sa fie o fantezie (obisnuiesc sa scriu uneori texte care sunt in mare parte o fantezie) dar ceva imi spune ca nu este cazul tau.
Din pacate obsesia pentru moarte a tinerei trebuie modelata cumva, pentru ca ma tem ca fascinatia va ramane.
Este usor sa vorbesti la rece, ca mine, dar cat de greu poate fi pentru cei apropiati.
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Din fericire fac parte dintre cei cărora viața li se pare de preț și nu m-am gândit la sinucidere altfel decât ca speculație filosofică. Dar am cunoscut suficiente persoane cu tentative de suicid cât să înțeleg că viața poate fi o povară și o pedeapsă , iar moartea apare ca soluție binefăcătoare. Nu îi înțeleg, dar le-am văzut chinul: nu îi poți judeca pentru că nu ești în pielea lor. Iar cei apropiați sunt poate la fel de frământați, trăind cu sabia lui Damocles deasupra capului.
ApreciazăApreciat de 3 persoane
Dureros text dar şi foarte cald, nu ştiu cum să spun să nu sune ca o aiureală.
Cred că există printre noi oameni extrem de chinuiţi de fiecare zi. Şi nu mă refer la o boală cruntă deşi boala sufletului chinuit e, poate, cea mai cruntă dintre toate.
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Sunt oameni cu suflet chinuit. Uneori nici nu ghicești ce ascund sub aparențele de firesc al vieții. Alteori îi vezi și nu știi cum să îi ajuți: să le spui că viața merită trăită e aproape jignitor .
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Cata tristete si durere se poate ascunde intr-un suflet de copil de recurge la asa ceva? Dar cine poate spune ce este in sufletul tau, al adultului care l-ai vazut crescand si te-ai bucurat de orice reusita a lui ca si cum ar fi fost a ta si chiar mai mult, fara sa iti treaca macar o secunda prin minte ca totul este de fapt o masca? Si te intrebi atunci unde ai gresit si cum nu ai putut sa vezi dincolo de masca aceea.
Nu, nu vreau sa imi amintesc chipul ravasit al mamelor ai caror copii si-au ales mult mai bine momentul acela al lor si numai al lor, atat de bine incat acum zambesc de undeva ca iata, in sfarsit le-a reusit. Eu personal ma intreb cat a fost durere si cat egoism in gestul acela. Sau daca a fost ceva. Nu stiu. Doar frigul brusc pe care il simt cand aud despre asa ceva se incapataneaza sa ramana in ciuda caldurii de afara
Zi frumoasa, Rebelo. Chiar pline de toata durerea lumii, textele tale tot frumoase si calde raman.
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Știi că eu plâng ușor, da? Nu mă pot gândi la ce rămâne în urma unui astfel de gest sau cum s-ar putea alina o așa suferință. Se spune că timpul le-ar rezolva pe toate, dar eu mă îndoiesc. Nici nu știu dacă ar mai exista timp sau doar o încremenire într-o suferință insuportabilă.
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Ai dreptate. Pentru ce ramane in urma, timpul nu inseamna nimic. Chiar daca ai trai o mie de vieti, durerea va ramane, dura si implacabila. La fel si acel „de ce” obsedant si fara raspuns.
Eu plang rar, cand nu mai pot, si doar atunci cand sunt eu cu mine. Dar imi amintesc cum, fara sa vreau am strans o lacrima intre pleoape cand, aparent fara nici un motiv, una dintre aceste mame(si am cateva, din pacate) venita la cabinet pentru controlul lunar, m-a intrebat dintr-o data, privind spre mine fara sa ma vada de fapt, si fara sa astepte macar raspuns: ce am gresit eu, doamna doctor, atunci, stiti, cand… si a continuat cu un oftat: azi ar fi implinit 40 de ani, ca avea 20 cand a plecat si eu plang in fiecare zi… Ce-as fi putut sa-i spun? Ca timpul le vindeca pe toate? Pentru ea, nu vindecase nimic…
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Nu am cuvinte…
ApreciazăApreciat de 1 persoană
„Moartea si Locuinta mortii”, au fost învinse de Hristos ,iar oricine CREDE cu adevarat în El si asculta CUVINTELE LUI, facându-se copil de DUMNEZEU,nascut din nou,”din apa si Spirit” împlinind si traind asemeni Lui, are parte de „o noua viata” elevata de Spirit Sfânt, într-o dimensiune si perceptie NOUA absoluta,curata, evolutiva, linistita, tihnita si fericita…
Sa ai liniste, pace, bucurie si Lumina divina în Suflet, draga Rebela !
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Uneori mă încearcă invidia când îmi dau seama ce ușor îți e să iei lucrurile. Pentru mine lucrurile nu sunt deloc simple: am năravul de a împărți firul în patru. O zi frumoasă!
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Fii linistita, nu esti singura femeie care nu-si cunoaste identitatea si capacitatea valorilor autentice incomensurabile, scrise si ascunse în gene, de a schimba polii sistemului relativismului firesc al existentei efemere, limitate si imprevizibile. Am alaturi o partenera intelectuala pe care o ador, însa tocmai faptul ca este de un pragmatism firesc exagerat, refuza si nu poate (înca) accepta ideologia si idealismul de care am fost marcat de când ma stiu, si nu pentru ca parintii, scoala ori vre-o alta institutie mi-a impus acest mod de a gândi, de a ma exprima si de a ma stradui sa cunosc ADEVARUL ABSOLUT, ci prin forta împrejurarilor si experientelor personale spatio-temporale,(având un caracter rebel înnascut) am fost,si SUNT cel ce sunt si voi fi etern ceea ce DUMNEZEU TATAL a hotarât înainte de a ma fi nascut în aceasta dimensiune pamânteasca,relativa, fireasca, atât de surprinzatoare
interesanta si imprevizibila, iar viata aceasta nu-mi apartine ci este în stapânirea si sub controlul SAU, Cât despre împartirea firului „în patru” personal consider ca, posibilitatea împartirii lui, nu are limite… 🙂
Seara faina, Suflet drag !
ApreciazăApreciază
Ne găsim adesea în situații fără ieșire, facem alegeri greșite și pur și simplu nu ne e mai bine în viața noastră, devenim toxici pentru noi înșine… poate așa se explică. Totuși, am văzut oameni la capătul puterilor și în culmea durerilor luptând pentru fiecare firicel de viață. În amândouă situațiile e o mare tristețe…
ApreciazăApreciat de 1 persoană
E ca și cum unii au și nu își doresc, iar alții nu au și își doresc. Viața nu e mereu dreaptă.
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Doamne ferește pe toată lumea de asa ceva! Nici celui mai mare dusman al meu nu -as dori sa trăiască asta ca parinte! E groaznic sa nu-ti poti ajuta copilul si sa tremuri de cate ori nu e langa tine! Un text foarte crud din pacate nu doar o ficțiune ci oricând oricui o posibilă realitate!
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Din păcate, realitatea nu e mereu cum vrem noi. Iar necazurile vin neinvitate.
ApreciazăApreciază
Viata e un proces. Inca nu suntem 100% siguri despre ce inseamna moartea. Cei curiosi prea devreme sunt cei care sufera prea mult 😦
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Asta e clar. Nimeni nu vrea să termine cu viața de prea mult bine.
ApreciazăApreciază