Ca în fiecare dimineață, când se trezea mai obosită decât se culcase, femeia trebui să își adune forțele toate pentru a da piept cu ziua cea nouă. Zilele curgeau la fel, certificându-i că lumea ei nu e bună și că e plină de dușmani de tot felul și e complet lipsită de prieteni de soi bun, așa cum își amintea nostalgic că avea în copilărie. Omul de lângă ea, femeia de serviciu, fetele de la birou, chiar și vânzătoarea de pâine îi arătau că nu le merită încrederea și considerarea. În autobuz se gândea uneori că bara lustruită de mii de mâini, curate sau murdare, e simbolul lucios al unei frății dușmănoase, al cărei unic scop este să se răzvrătească împotriva ei. Dar deasupra tuturor era dușmanul cel mai aprig, scump la vedere și totuși mereu prezent, care o urmărea pas cu pas, suflându-i în ceafă și râzând sarcastic atunci când o ghicea mai vulnerabilă. Era un dușman puternic ce ducea un război greu,de uzură și părea capabil de crima perfectă, fără urme și fără mobil. Nu e de mirare că, încolțită și ridiculizată tot timpul, își pierduse obiceiul de a zâmbi sau de a se bucura pentru sine sau pentru alții. În schimb căpătase obiceiul de a sta la pândă, în maximă alertă, pentru ca dușmanul, oricare ar fi el, să nu o ia prin surprindere. Nu e de mirare nici că veghea asta permanentă a sleit-o de puteri, aducând-o la granița psihiatriei. Și în acest moment tulbure, femeii i-a venit gândul cel bun, acela de a-și înfrunta dușmanul cel aprig, cel de la care porneau, într-o ramificare încâlcită, toate dușmăniile lumii.  Așa că, într-un ceas prielnic când putu să își adune curajul, aprinse lumina palidă din baie, consolare slabă pentru tenul fad și privi drept în ochi dușmanul specializat în războiul de uzură. Era acolo, în oglinda tulbure, cu paloare vag cunoscută, cu cearcăne adânci, vineții și cute de îngrijorare adunate între sprâncenele încruntate. Din ochii întunecați curgea o tristețe fluidă, iar femeia gândi pentru o clipă că poate ar fi bine să cadă la pace cu dușmanul ăsta ostenit. Iar dușmanul îi răspunse iute, tot în gând, că, da, ar putea să îi fie prieten, doar să îi dea puțin credit. S-au mai privit în ochi un timp, cu un licăr de speranță și bunăvoință și, în mod straniu, femeia merse la culcare uitând să își ia obișnuitele picături de valeriană.