O vreme ca asta, acum un timp, când eram copil, mi-ar fi dat furnicături pe piele, agitație psihomotorie și o fericire debordantă, care îmi epuiza părinții. Aceștia cedau în cele din urmă și sfârșeau prin a mă înfofoli din cap până în picioare și prin a-mi face vânt pe ușă afară, acolo unde era regatul înghețat. Mă răzvrăteam puțin împotriva fularului, ridicat peste nas până sub ochi, legat strâns la spate cu un nod temeinic: mă înțepa grozav și oricum, după zece minute de stat în ger, se făcea ca o tablă din cauza condensului produs de respirația mea. Așa pățeau și mănușile, se făceau scoarță în mâinile mele, dar acceptam să plătesc acest tribut al fularului și mănușilor pentru plăcerea de a tatona înghețul de afară. Jur că merita! Ce ghețuș interminabil se forma pe trotuare! Noi, copiii, lucram asiduu să îl lustruim cu tălpile propriilor noastre încălțări și chiar cu propriile noastre haine, pentru că fricoșii își foloseau fundul pentru lustru. Tălpi sau fund, veselia era deșănțată și aerul era plin de țipete și răcnete. Eram și eu acolo, cu fularul și mănușile scorțoase, iradiind căldură dintr-un trup înghețat, lustruind ghețușul cu tălpile bocancilor și, involuntar, cu haina mea cea bună, pe care nu aveam voie s-o murdăresc. Ce bocanci buni erau în acea vreme! Talpa aluneca pe gheață și chiar pe zăpadă, fără pic de aderență, transformându-mi mersul într-un mod uimitor: picioarele erau ale unui patinator și tălpile bocancilor nu mă dezamăgeau niciodată; alunecau minunat, fără să le pese de forțe de frecare sau altceva. Apoi, mai erau țurțurii: mari, groși, transparenți. Eu și alți consumatori ne furișam prin vreun colț, cu țurțurele în mână, și îl lingeam ca pe o înghețată pe băț până dispărea miraculos. Activitatea era ilicită și ferită de privirile adulților și numai Dumnezeu știe ce minunății am supt la un loc cu țurțurele! Țurțurii îmi atrag încă atenția, dar nu mai sunt ce au fost, pentru că plăcerea linsului de țurțuri s-a topit pe undeva, lăsând în locul ei doar teama că ar putea să mă rănească. Nici tălpile bocancilor nu mai sunt la fel: am încercat patinajul în regatul de gheață, ceva din plăcerea de copil e încă în mine. Se opun tălpile bocancilor, care nu vor să alunece cum se cuvine, ci doar să derapeze puțin, suficient să mă dea cu fundul de pământ. Simt că țurțurii și tălpile ce nu știu ce-i aia aderență s-au pierdut și nu le voi mai găsi vreodată.
Categorii:Oameni
SUNT UN ADOLESCENT REBEL 
Buni țurțurii, i am gustat:)
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Oh! Adultul din mine zice că nu e indicat! În schimb copilul zice să-i dai bice, acum e de noi!
ApreciazăApreciat de 1 persoană
🙂
ApreciazăApreciază
Numai copiii autentici, vii, naturali, originali, nascuti din Tatal, mai pot simti si trai bucuriile si fericirea vietii inocentei desavârsite, minunate, paradoxale, atemporale…
O duminica binecuvântata, draga Rebela !
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Seară frumoasă și ție!
ApreciazăApreciază
Dacă ar putea vorbi ghiozdanele… erau săniuțele noastre în drum spre casă.
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Aveam și eu demnitatea mea! Cu ghiozdanul nu m-am dat. Doar cu punga.
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Nostalgia „lucrurilor” de altadata, de odinioara, (neiges d’antan y compris), cand balsam, cand durere, este (pare-se) doar o dulce iluzie, care spune aproape totul despre acum, despre clipa prezenta, despre o emotie vie si actuala care se consuma de-a pururi in ziua cea de azi si mai nimic despre acel nebulos trecut care (oricum) nu (mai) exista. A fost odata ca niciodata ca daca n-ar fi nu s-ar povesti o clipa prezenta, inghitita de alta clipa prezenta, pana la aceasta clipa prezenta. Configuratia strict actuala a sinapselor mele neuronale imi ofera iluzia amitirilor unor trecute stari si emotii, fiind in fond o stare strict prezenta, acum aici… Azi, acum, sub puterea unui impuls din actualitatea cea mai stricta, pot apela la niste „informatii”, sofisticate ambulate in mintea mea de acum, care ma descriu si ma constituie pe mine cel de acum, pentru a-mi crea aceasta iluzie a recuperarii timpului trecut. Un hobby al prezentului, mereu al prezentului, o conventie literara convenabila si facila… universala, si usor de utilizat pentru cominicare cu semeni asemanatori (sic)… Imi amintesc in prezent (a-cum) despre niste momente din trecut (b) in care ma gandeam cu nostalgie la un trecut si mai trecut (c) (din acea perspectiva). Astazi daca ma gandesc direct la acel trecut (c) pe care-l evocam pe atunci, in acel trecut mai recent (b) constat ca nu ma mai pot raporta (a-cum) la (c) in acelasi fel in care ma raportam cu adanca nostalgie atunci (b)… Si asta nu pentru ca memoria mi-ar juca feste (ca de uitat n-am uitat), imi amintesc chiar si emotiile mele si de la (c) si de la (b), doar ca a-cum imi sunt straine. Prezntul este nu doar a-tot-puternic ci mai ales a tot cuprinzator. Trecutul? Viitorul? Niste simple iluzii, conventii, instrumente, utile uneori, disfunctionale alteori, in special atunci cand vadesc discontinuitate si schimbari radicale, contradictorii, de perspectiva asupra trecut-viitorului, in cate vreun present. Fericiti cei ce pot fi mereu, clipa de clipa, consistenti cu sine insusi. caci acestia pot savura fara restrictii placerea nostalgiilor si a lucrurilor de alta data (neiges d’antan y compris). Genul Edith Piaf: Non, Je ne regrette rien. Ceilalti nu, si nu. Fiind ocupati (macar pentru o vreme, prezent, dupa prezent) cu auto-reconcilierea, cu reconstructia si cu reabilitarea prezentului pe aripa etichetata in mod conventional „amintiri din trecut”/”perspective pentru viitor”. In speranta ca nu v-am agasat prea tare va urez tuturor un prezent minunat, admirabil, armonic, in varianta perpetua, daca s-ar putea.
P.S. Cu toate mofturile etalate mai sus (prezentul meu unic si personal ma forteaza sa exhib asemenea mofturi) tin sa precizez ca punctual, impartasesc deplin nostalgia tesuta in minunata poveste despre „Țurțurii de altădată”, intocmai si la timp. Pana acum, in fiecare prezent, m-am raportat la aceasta „zona a amintirilor din iernile copilariei” cu aceeasi consistenta cu care o face admirabila Adolescenta rebela. Si pe noi ne lasa mama sa iesim afara pe orice vreme, chiar daca pentru asta trebuia sa ne puna si pungi de plastic peste sosete, ca sa nu ne udam la picioare… turțurii, zapada, lunecusuri, derdelusuri, oameni de zapada, vivat… acum si pururea in ziua cea de azi.
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Bineînțeles că e doar nostalgia trecutului ce a fost un foarte scurt prezent, atât de scurt că până să apuc să îl trăiesc s-a și făcut trecut…Nici bocancii și nici țurțurii nu sunt diferiți, ci doar eu sunt alta. Mulțumesc mult pentru comentariul consistent și mă bucur că mi-ai înțeles emoția. Nu știu niciodată dacă reușesc să transmit ceea ce am în cap.
ApreciazăApreciază
Sper ca alta data sa pot inlocui consitenta eventualelor mele comentarii cu necesara concizie. 🙂
P.S. Deh, cu totii avem teama asta ca nu vom reusi sa ne exprimam cu precizia necesara sentimente;le si emotiile si/sau ca ceilalti nu vor fi in stare sa le desluseasca si inteleaga pe deplin. Cateodata dam peste cineva care e in stare (cumva) sa ne diminueze (momentan macar) aceasta teama, ilustrandu-se astfel ideea (optimista) ca, da domnule, uite comunicare este posibila, Senzatia este minunata si o resimt si eu in egala masura. Va multumesc.
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Eu vă mulțumesc!
ApreciazăApreciază
@ Arca lui Goe
Un comentariu explicit si lung, fara egal,
Însa lipsit de sens, subiectiv si limitat.
Gândit la rece, matematic si rational,
De pagmatismul omului firesc, nemetamorfozat…
ApreciazăApreciază
@Iosif – Observatiile d-voastra sunt extrem de exacte. Nu stiu insa de ce imi suna ca propunere de corectare sau de restabilire a adevarului (altminteri eludat in comentariul meu), ca si cand ati fi remarcat in acel comentariu intentia (ascunsa ?!) de a fi livrat ca fiind altceva decat este. Comentariul meu (care ar fi trebuit sa fie mult mai scurt, daca as fi fost eu in stare de necesara concizie) este exact asa cum il descrieti, acest lucru fiind de natura evidentei, pe care si d-voastra ati remarcat-o dintr-o ochire. Va multumesc pentru constatari si pentru amabilitatea de a-mi oferi acest feedback.
ApreciazăApreciază
Cu tot dragul.
ApreciazăApreciază
Iernile copilariei! Ce Dumnezeu poate fi mai minunat!???
Minunate amintiri, minunat puse pe „hartie”! ( pe ce ai fi vrut sa scriu ca le-ai pus!!??)
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Mai minunat decât iernile copilăriei ar putea fi însăși copilăria!
ApreciazăApreciază
Intr-adevăr , unde sunt zăpezile de altădată , ca și țurțurii de altădată , ar trebui să ne întrebăm precum Francois Villon in „Balada doamnelor de altădată” . Scurgerea timpului , procesul de îmbătrânire , ne duc parcă la contemplarea unei lumi definitiv pierdute. Veșnicul paradis pierdut după care suspinăm cu nostalgie . Iar despre joaca de copii prin zăpadă , Karel Capek spunea în eseul „Critica cuvintelor” că , împotriva concepției curente , trebuie luat foarte in serios verbul „a juca” . Orice activitate făcută în joacă este mult mai eficientă . Și, în cele din urmă , să-i dăm dreptate lui Guillaume Apollinaire , care de asemenea era marcat de regrete in fata timpului care se scurge implacabil : „E zi , e noapte , bate-un ceas / Trec zilele , eu am rămas” .
Felicitări pentru articol !
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Toate-s vechi și nouă toate! A fost o vreme când credeam că voi fi veșnică. Senzația de nemurire era plăcută, dar atunci nu știam. Era copilăria. Iar spiritul ludic e factor anti-age pentru că toți tinereii de 80 de ani au făcut lucruri mari jucându-se. Nu – mi vin în minte acum decât dragul de Gellu Naum și Mick Jagger. Și Nina Casian. Mulțumesc mult pentru apreciere!
ApreciazăApreciat de 1 persoană