Oameni

Proză foarte scurtă (exercițiu)

De pe • ( 24 comentarii )

Nu-și amintea exact cum ajunsese aici, în situația asta imposibilă: acum era bine-sănătoasă, în siguranță deplină și în momentul următor venise dezastrul, făcând-o să se gândească la imprevizibilul sorții. Se zbătea gâfâind în valurile reci și înspumate, care se închideau deasupra ei, lăsând-o fără aer. Nu înota nemaipomenit și mișcările îi erau dezordonate, epuizându-i forțele împuținate. De câteva ori vru să renunțe și să se abandoneze abisului, cu o liniște ce îi umplea trupul, lăsându-l amorf în mijlocul spumelor albe. De fiecare dată, instinctul de conservare era mai puternic și o făcea să zvâcnească, aproape involuntar, și să iasă deasupra valurilor reci, după o gură de aer. Auzea distorsionat sunetele pe care propriul ei trup le producea vibrând în lupta cu valurile și cu moartea iminentă prin înec. Începuse să înțeleagă deja starea de neființă, dar trupul încă viu se încăpățâna sa lupte, cu ultimele puteri, prin mișcări spasmodice și rare, care îi prelungeau chinul dureros. Și atunci, de nicăieri, veni miracolul neașteptat și simplu. Era chiar mâna destinului ei, care decisese că nu sosise clipa să se sfârșească între valurile înspumate. Nici asta nu și-o putea explica, pentru că minunile nu se pot explica: mâna destinului, sub o formă concretă și brută, îi întinse un deget butucănos, cu o unghie murdară, și o scoase într-o clipă pe țărm stabil și uscat. Se încălzi puțin la soare, își recăpătă suflul și porni amețită și greoaie către lumea largă, să ducă mai departe vestea: minunile există și un zeu necunoscut i s-a arătat.

Bărbatul între două vârste, cu capul ferit de canicula după-amiezei târzii de un cozoroc murdar, își bea ritualica bere ieftină și rece, la masa cunoscută, acoperită de mușamaua slinoasă. Mereu aceeași masă, mereu aceleași gesturi, aceiași patru lei, prețul plătit să o poată lua și mâine de la început, un mâine semănând cu azi, cu aceleași umilințe, aceeași muncă de salahor. Se necăji grozav că în berea lui amară și rece năvăli musca aceea bezmetică. Nu apucase să bea decât o gură din halba gulerată și îi era ciudă că musca aia îl scârbea. Nu se îndură să își părăsească halba plină și așteptă ca musca să iasă la liman sau să se înece și s-o pescuiască. Dar musca nu se înecă și nici la liman nu ieși și omul, scârbit să o mai audă bâzâind în halba lui, cu răbdarea franjurată de puterea creaturii patogene, își băgă degetul arătător în lichidul înspumat, scoase spurcăciunea și o depuse pe mușamaua slinoasă. Ar fi vrut să o strivească, dar îi fu silă și se mulțumi să o privească uscându-și aripile și pornind într-o traiectorie sinuoasă, amețită de soare și alcool. Omul își uită necazul și își goli halba care îl ajuta să înceapă și mâine o zi. Habar nu avea că era zeu.

Categorii:Oameni

24 de răspunsuri »

  6. O mica musca sau doar un tântar,
    un purice, o viespe sau alta in secta,
    când intra-n berea unui boschetar,
    îi strica gustul, devenind… infecta !

    O seara binecuvântata, cu liniste si pace în Suflet, draga Rebela !

    Apreciat de 2 persoane

    Răspunde

Lasă un răspuns către adolescentrebelcom Anulează răspunsul