Dacă ne vom întâlni vreodată, la un pahar de vorbă bunăoară, vom ajunge inevitabil să depănăm amintiri, fiecare pe ale lui. Tot inevitabil, îți voi spune o poveste despre o pățanie din copilăria mea, pentru că o povestesc de fiecare dată la un anume moment z al paharului de vorbă. Eram doar o fetiță când, eu și părinții mei, ne întorceam seara târziu de la o petrecere. Petrecerea era mai mult a lor, ceea ce se putea vedea cu ochiul liber în disprețul plictisit cu care mă lăsam târâtă, între părinții ce mă țineau fiecare de o mână. Mie îmi era somn și voiam în brațe, dar ei considerau că sunt un copil mare și trăgeau de mine astfel încât nu aveam altceva de ales decât să pun un picior în fața celuilalt. Era întuneric, acel întuneric al Bucureștiului comunist, când nu zăreai decât la un pas în față trotuarul pe care mergeai și ghiceai doar siluetele negre ale blocurilor pe lângă care treceai. Adică era întuneric, dar un bec chior tot se găsea pe undeva, suficient să facă umbrele mai lungi și pisicile mai negre. Și cum mergeam noi așa s-a întâmplat că părinții mei au văzut o umbră mișcându-se și, îngrijorați în pustiul acela îtunecat, m-au strâns mai tare de mână și au grăbit pasul. Ba chiar au părăsit trotuarul și au luat-o pe mijlocul șoselei. Plictisul mi-a dispărut și groaza că vom fi atacați de un răufăcător m-a făcut să văd siluete pândind pe după copaci. Simțeam urmăritorul pe urmele noastre și am crezut că sfârșitul violent al vieții mele venise. Mi-am aruncat de câteva ori privirea în spate și puteam vedea doi ochi galbeni fosforescenți de o cruzime înfricoșătoare, scrutând întunericul după noi. Răufăcătorul era îmbrăcat în haine întunecate, semănând mult cu un ninja negru ce curgea pe lângă umbrele noastre. Mai mult moartă decât vie, am ajuns acasă și îmi amintesc frisonul de spaimă care m-a scuturat mult timp. Aceasta este amintirea din copilărie pe care v-o voi povesti negreșit și fiecare nouă evocare a ei îmi aduce în prim-planul conștiinței doi ochi galbeni și cruzi, precum și hainele negre de ninja. E amintirea mea care nu are nicio legătură cu realitatea: adevărul e că Bucureștiul era întunecat și pustiu și părinții mei au preferat să meargă pe mijlocul străzii. Nimeni nu ne-a urmărit și totuși, posibilitatea ca acest lucru să se întâmple a fost suficientă să creeze într-o minte de copil imaginativ o poveste de groază. E ciudat cum un lucru care nu s-a întâmplat se constituie într-una din cele mai puternice amintiri ale copilăriei mele.
Categorii:Proza scurta
SUNT UN ADOLESCENT REBEL 
Și eu am una, un vîrcolac 🙂
Probabil din jurul lui 10-12 max ani, una dintre multele vacanțe la țară, noaptea, lumina lunii, vînt ușor, miopie ușoară, drumul spre toaleta din curte.
Ce s-o fi mișcat și cum am văzut eu, nici azi nu știu, nici nu știam ce-i ăla vîrcolac, dar am fost sigură că e unul acolo…
Ani de zile n-am mai ieșit noaptea în curte fără ochelari și lanternă :))
ApreciazăApreciat de 2 persoane
De la țară am și eu… cu un drăcușor ce se ascundea prin boscheți, urmare a poveștilor bunicii mele. Altfel, tot noapte, tot wc in curte…
ApreciazăApreciază
Cele mai faine amintiri sunt cele imbinate cu imaginatie, pt ca participa si afectivitatea. Faina lectia de psihologie a vietii.
ApreciazăApreciat de 2 persoane
Mulțumesc! De fapt amintirile au prea puțină obiectivitate, dat fiind că sunt îmbibate de emoție.
ApreciazăApreciază
Și eu am o „amintire” a ceva ce nu s-a întâmplat niciodată, dar care e vie încă. Nici măcar nu știu de unde vine. Aveam 7-8 ani, eram cu mama și cu bunica paternă și am văzut pe cer un om mic , care ducea un cal de frâu. „Amintirea” e atât de clară încât nici acum, la 60 de ani, fără să fiu vreo fanatică religioasă(am fost mereu mai degrabă sceptică), nu pot înțelege cum s-a format ea ca amintire.
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Cine știe ce pot vedea copiii! Cel puțin așa se spune…
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Cred că toți avem amintiri, care nu pot fi șterse din memorie. Imaginile apar cu diferite ocazii. Spre exemplu, în prejma Crăciunului îmi apare în imagine un cal alb si Moș Crăciun cu barba albă, un sac cu daruri, pe care le punea afară pe geam. Era povestea mamei.
ApreciazăApreciat de 2 persoane
Și eu îl pot reprezenta pe Moș Crăciun cu mare ușurință. Seamănă leit cu o felicitare pe care am primit-o în copilărie: îmi face mereu cu mâna un semn de „bun venit”.
ApreciazăApreciat de 2 persoane
Asta este de departe cea mai tare dintre prozele scurte pe care le-ai produs la blog… 🙂
ApreciazăApreciat de 2 persoane
Cum spuneam și cu altă ocazie…nu mă opun! Mulțumesc mult!
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Ei si tu acuma, asa lipsita de opozitie… Am reusit sa fac si eu o pacaleala de 1 Aprilie… 🙂
Dar acuma ca suntem pe 2 Aprilie (cica cea mai serioasa zi a anului) as zice ca subiectul propus este incitatnt, facandu-i pe toti cititorii sa-si treaca in revista experientele similare pe care fiecare trebuie sa le fi avut… Daca-mi va sosi la timp inspiratia de a o turna intr-o forma cat de cat literara o sa istorisesc si eu una dintre ele (pe alese). daca nu, nu… 🙂
ApreciazăApreciat de 2 persoane
Așa care va să zica… 1 aprilie.. abia aștept puțină inspirație dinspre arcă. Vânt bun la pupa! Tot ce ține de aria afectivă se constituie într-o temă interesantă pentru cititor: își recunoaște/retrăiește propriile emoții. Consideră că textul e scris anume pentru el (așa pățesc eu). Acum depinde și de scriitor cum ajunge să realizeze emoția. Așadar, așteptăm din partea arcei să se termine cu sindromul paginii goale și să duduie de fior artistic.
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Ciudat cum la vârste fragede se produce un mix între imaginaţie şi realitate şi rezultaul rămâne mult timp întipărit în memorie.
ApreciazăApreciat de 2 persoane
Se pare că amintirile nu numai că nu seamănă cu realitatea, dar nu seamănă nici între ele, în sensul că la o nouă „aducere-aminte” creierul nostru mai pune sau scoate câte un mic detaliu.
ApreciazăApreciat de 2 persoane
Uneori imaginația ne joacă feste, cu atât mai mult în copilărie.
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Adevărat. Amintirile din copilărie au o textură de poveste, cel puțin pentru mine.
ApreciazăApreciază
Imaginația copiilor este nelimitată. Deseori ea este confundată cu realitatea. Când acest amestec dă naștere unor frumoase rânduri, imaginația a fost o muză inspirată.
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Oricare adult dezvoltat normal, rational-sentimental, are capacitatea de a re trai copilaria, de a se face asemeni inocentilor copilasi, de a trai asemeni lor, în toate dimensiunile perceptiei vietii, iubind, iertând, zâmbind si simtind la fel, însa ipocrizia orgoliilor formate în timp de sistemele falsitatii mondiale, nu le permite revenirea la starea de dinainte, la reconsiderarea valorilor iubirii sincere al acestor micuti, care îsi pierd înca din primii ani de viata Adevarata Viata de vis, dezorientati de legile proprilor lor parinti si de sistemele de învatamânt în care sunt pregatiti sa devina asemeni parintilor, sclavi aserviti societatii si sistemului în care s-au dezvoltat si evoluat, pentru a servi interesele respectivului sistem, bun sau rau.
Un Weekend minunat, binecuvântat, draga Rebela !
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Sper că nu e prea târziu pentru a-ți ura și eu „o duminică frumoasă”!
ApreciazăApreciază
O vorba buna, un cuvânt sau sentiment frumos, exprimat din inima, oricând este benefic celui caruia îi este adresat, mai devreme ori mai târziu, va avea efectul scontat ! 🙂
O seara si o saptamâna, plina de liniste, bucurie, pace si Lumina Divina, draga Rebela ! 🙂
ApreciazăApreciază
Imaginație nu glumă, chit c-ai postat-o pe 1 aprilie!:) Acum, dacă vezi un documentar, aşa cum văzut eu, cu un şobolan ce traversează rețeaua de canalizare şi iese prin vasul de wc, mă gândesc cum mergi noaptea la baie. 🙂
ApreciazăApreciat de 1 persoană