Cum cursul vieții nu e mereu liniar, am avut și eu sincopele mele, care m-au dărâmat, m-au stors de energie, m-au făcut să mă reevaluez și, în final, m-au făcut mai puternică (discutabil). Una din aceste sincope m-a aruncat, pe nepusă masă, într-un bloc de garsoniere confort doi, în care am petrecut un an. Avea garsoniera mea confort doi niște geamuri uriașe, nefirești pentru dimensiunile casei, care dădeau într-o curte interioară plină de copaci înalți, cu o mare însemnătate pentru mine, făcându-mi șederea aproape plăcută. Ferestrele și copacii m-au ferit de depresia pe marginea căreia m-am tot plimbat în acele vremuri. Și bineînțeles, mai erau vecinii, mulți și stranii, ca niște personaje ale lui Kusturica, care m-au adoptat din prima mea zi acolo. Vecina de dedesubt era singură, nefericită într-un amor cu un țigan frumos care o iubise un timp și o lăsase pentru alta. Femeia îl iubea parcă mai mult acum, părăsită, și, din prea multă dragoste neîmpărtășită, înnebunise de-a binelea, cu acte în regulă. Așa se pot explica orele la care îmi făcea câte o vizită, ocazie cu care îmi cerea, sub titlul de împrumut, țigări, cafea, telefonul-că ea nu mai are credit. Îi ascultam nefericirea prin pereții subțiri, pentru că uneori plãngea cu hohote, povestindu-și sieși despre dragostea ei prea fierbinte pentru normele uman-suportabile. Ușă în ușă cu mine stătea nea Marinică. Avusese un accident vascular și își purta sechelele în plimbări interminabile în jurul blocului. Nu înțelegeam ce îmi spune, din pricina afaziei, dar stăteam mult de vorbă: repeta aceeași silabă ca un ecou hodorogit și gesticula din brațul valid, zâmbindu-mi cu jumătate de gură. Îl găseam seara proțăpit în fața blocului, lângă bordură, rotindu-și brațul și arătându-mi că mi-a păstrat loc de parcare. Eram prieteni. Pe undeva mai sus locuia pictorul. Avea plete alb-gălbui, o căruță de ani și un singur rând de haine, care miroseau îngrozitor. Picta într-un bloc de desen cât era ziua de lungă, tot în fața blocului. Aceeași stradă umbrită de copaci, într-o manieră naivă și entuziastă își găsea locul în blocul de desen de școală. Pictorul sărea sprinten să îți deschidă ușa și să îți facă o mică plecăciune și nu-și uita niciodată zâmbetul dedicat unei doamne. Dacă îți țineai respirația te puteai bucura de cavalerismul desăvârșit pentru care pictorul își părăsea uneori actul de creație. Nu pot să nu amintesc de momentul în care mi s-a spart o țeavă la baie și din toate cotloanele blocului de garsoniere confort doi s-au revărsat, la mine în casă, cohorte de vecini pe care nu cred că-i mai văzusem vreodată, gata să repare, să schimbe, să rezolve. Nu mi-au reparat dar, printr-un proces sinuos și aproape pervers, mă făceau să mă simt bine: eram acceptată în acea mare familie ciudată și suprarealistă.
Iar eu le sunt recunoscătoare și aș vrea să le spun că mă gândesc des la ei.
Categorii:Oameni
SUNT UN ADOLESCENT REBEL 
Foarte frumos articolul! Mi-a placut tare mult! ❤
ApreciazăApreciat de 2 persoane
Mă bucur mult!
ApreciazăApreciat de 2 persoane
M-ai făcut să-mi doresc să stau şi eu măcar câteva zile printre oameni ăştia. Eu nu-i am deşi stau într-un bloc de 8 etaje dar unii abia răspund la salut…
ApreciazăApreciat de 2 persoane
Am avut și vecini pe care nu am apucat să îi cunosc. Dar cei despre care am scris mi-au ținut cumva moralul sus. De atunci mi-am reconsiderat valorile și ăsta a fost marele meu câștig.
ApreciazăApreciat de 3 persoane
Diversitatea intr-o scara de bloc. Frumos scris, cat sa ma puna pe ganduri, nitel, articolul. Toti avem sau am avut vecini. As spune ca parintii si vecinii nu ti-i alegi (in extenso). Numai bine!
ApreciazăApreciat de 2 persoane
Niște personaje de roman…e posibil să nici nu-i vezi, dar ar fi păcat; sunt de poveste.
ApreciazăApreciat de 2 persoane
O duzina de astfel de blocuri s-au construit pana vis-a-vis de casa in care am crescut. Eram la scoala primara. Pe atunci inca se mai construia. Cu putin noroc, casa noastra a scapat de demolare; a noastra si cele ce urmau. Vazute din lateral, ai zice ca au fost construite de Gaudi, atat de drepte erau fatadele lor. Baia era la capatul holului. Caldura… fiecare cum se putea descurca. La un moment dat au instalat pe bloc (acum vorbesc strict de ce de vis-a-vis) panouri solare care nu au functionat niciodata (o varianta primitiva a celor din zilele noastre). La inceput blocul avea un administrator, un fel de Schwarzenegger autohton, blocul de garsoniere fiind locuit de garçons, nefamilisti. Apoi a venit sfarsitul lui ‘89, garsonierele au fost vandute, au fost alipite cate doua prin perforarea unei usi intre ele si transformate in apartamente de doua camere. Cate un proprietar si-a schimbat tocaria, altul a zugravit pe exterior in jurul geamurilor… Acum arata jalnic. Ah! Uitasem: ca sa alunge privirile admirative ale operelor lui Gaudi, au construit (tot inainte de ‘89) alte blocuri care sa mascheze garsonierele. Personajele s-au schimbat: de la baietii adusi de cine stie unde sa munceasca la santierele si intreprinderile de atunci ale patriei, la familii care traiesc pe baza ajutorului social sau al unor munci sau operatiuni efectuate cine stie pe unde sau pe la cine.
ApreciazăApreciat de 2 persoane
La mine în bloc erau foarte vizibili pensionarii. Mai mereu îi vedeai stând la soare, pe o băncuță. Oricum-lume necăjită, cel puțin din perspectiva mea, deoarece ei păreau destul de împăcați cu viața.
ApreciazăApreciat de 2 persoane
In blocurile de langa mine (adica de langa mine copilul si adolescentul, caci acum nu mai locuiesc acolo decat parintii) nu erau pensionari; cred ca nici acum nu sunt. In schimb sunt mame care vorbesc tare, altele care toaca seminte in fata blocului cat e ziua de lunga. Tatii nu prea sunt vizibili. Ii vezi cand isi repara sau carpesc masinile. Ii auzi cand se cearta cu nevestele pt ca niciunul nu cedeaza la indemnul celuilalt: mai taci o data din gura! Si mai auzi muzica data la maxim (ma rog, muzica e mult spus) din niste boxe, uneori obosite rau. Ei se simt bine. Ai mei s-au cam obisnuit. Totusi, in ultima vreme parca s-au mai potolit cu boxele scoase pe geam. Uneori ma gandesc ca asta e poate singura lor perioada cand evadeaza din cotidianul insuportabil: munca grea, ore multe peste program, nevasta care nu tace la comanda, copiii mici care nici ei nu vor sa taca… Muzica (si bautura) le acopera pe toate, inclusiv gandurile… Sau poate ca nu…
ApreciazăApreciat de 2 persoane
Așa, că uitasem: multă muzică și niște chefuri ….
ApreciazăApreciat de 2 persoane
Societatea asta pestriță este fascinantă . Să coabitezi și să interacționezi cu oameni atât de eterogeni este o mare artă , care nu este la îndemâna oricui . Dintr-un păgubos exces de infatuare uneori ignorăm oamenii simpli din preajma noastră . Uităm că fiecare om , indiferent de etnie sau de condiția socială , este un univers aparte , prin care ne marcăm existența . Un minimum de respect se cuvine fiecăruia , măcar pentru considerentul că SUNTEM OAMENI .
ApreciazăApreciat de 3 persoane
Mi-ai citit gândul foarte bine! Între oamenii „simpli” și cei „mai puțin simpli” nu există decât ďiferențe de nuanță, pe care ne grăbim să le ridicăm la rang de diferențe de categorie: calitatea întâi, calitatea a doua….; categorie inferioară, categorie superioară…
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Doar prin astfel de „sincope”,(constientizate) fiinta umana rational-sentimentala, normala, poate evolua spre desavârsire, daca nu va ceda la trecerea prin ele. 😉
O seara sublima, draga Rebela !
ApreciazăApreciat de 2 persoane
Se såvârsire nici sa nu mai vorbim… iar de cedare nici atat… 🙂
P.S. Imi place felul in care sa incurajati singur, aproape mai mult decat felul in care va luati in serios. Serios.
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Eu chiar nu-l iau în serios pe d-l Goe, nici macar (b)Arca domniei sale, deoarece… Caragiale, iar vremea lor a apus, iar (b)Arca la fund s-a dus ! 🙂
ApreciazăApreciat de 1 persoană
@Iosif – si foarte bine faceti (va multumesc)… Nu stiu ce s-ar intampla altminteri… Probabil ca n-as intra chiar in panica dar de ingrijorat m-as ingrijora nitel… Mi se pare mai mult decat suficient ca va luati pe d-voastra în-sevă în seamă.
ApreciazăApreciază
Nici o grija, dragilor/dragelor, domni/doamne, pasager(i)e calatori virtuali oficiali ai marelui-nimic. TOT Adevarul, Absolut, Atemporal, Eliberator este sub controlul *VERBULUI*, Celui Ce A fost, Este, si VA FI *ETERN* ! 🙂 )))
ApreciazăApreciază
M-aș fi lipsit cu drag de sincope, dar…dacă-i musai, cu plăcere. Am tras învățăminte.
ApreciazăApreciază
e plina lumea de oameni inventivi capabili sa-si gaseasca (provizoriu, pe viata, cate) un sens, desi n-au niciunul… dar incapabili sa mascheze acest neajuns rusinos… al lipsei sensului… Acestia sunt „stranii”, noi ceilalti, „normalii”, avem darul (innascut sau capatat, nu conteaza) de a-l ascunde… Macar pentru o vreme, sau in cea mai mare parte a timpului (pierdut de Marcel Proust)…
Misto compunerea. Mi-a placut tare mult, chit ca m-a indispus enorm, facandu-ma sa ma gandesc la propriile mele stranietati, dandu-mi spaima ca daca ma gandesc la ele devin vizible martorilor intamplatori care sunt capabili sa-mi ghiceasca gandurile (prin ochi sau dupa miros, gandurile astea put intr-un fel anume, ciu-dat), ceea ce m-ar putea scoate brusc din normalitatea in care ma scald… evitand (scaldandu-ma) sa ma confront cu inabilitatea mea congenitala de a fi macar la fel de inventiv precum vecinii tai de garsoniera confort doi. Se fac undeva cursuri in care sa fim invatati cum sa ne luam in serios pre noi insine indiferent cat de mizera si saraca in sens ne-ar fi existenta? Cursuri serioase care sa ofere si atestat de absolivire… nu doar de paricipare…
ApreciazăApreciază
Îmi trece prin cap că nici un om de pe lume nu s-ar prezenta altfel decât fiind „normal” și te minunezi că totuși lumea e plină de „ciudați”. Eu sunt „normală”, dar restul lumii se poate îndoi de asta, șamd. Actul de creație, de exemplu, ar putea fi ecoul unei nevroze, și atunci eu, tu și alții care se produc pe aici nu suntem decât niște nevrotici, simpatici ce-i drept, iar nea Marinică e „normalul” din ecuație. Nu știu dacă mi-am exprimat bine gândul.
ApreciazăApreciază
De-aia zic eu că literatura se întâmplă afară, în jurul nostru, e însăși viața și arta și viața… trebuie să-ți fi fost greu, dar îmi dau seama acum, cu ochii minții, că ai nimerit într-un veritabil film de esență absurdă, numai bun de rememorat. 🙂 Știu că n-am zis nimic, dar am zis să zic 🙂
ApreciazăApreciat de 2 persoane
Lucrurile astea se întâmplă la tot pasul și..viața bate filmul. Sunt întâmplări pe care le-aș mai povesti pe aici, dar sunt atât de neverosimile încât mă jenez să le public. Par ficțiune proastă, deși sunt cât se poate de reale.
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Te-o citi vreunul? Oricum, a fost o experiență marcantă, iar tu o descrii frumos de tot.
ApreciazăApreciat de 2 persoane