Oameni

Martin

Îmi promit mie însămi în fiecare an că îmi voi căuta cazare în altă parte, măcar pentru bucuria noutății sau pentru condiții mai bune. În acest sens fac demersurile necesare, caut pe net, studiez oferte, compar, analizez și, invariabil, pun mâna pe telefon și o sun pe doamna V, gazda noastră din vremuri imemoriale, cu care am îmbătrânit vară de vară. Apartamentul? Apartamentul! Și ca niște nostalgici cu idei puține și fixe, tragem în fiecare vară la doamna V, ca la noi acasă, acolo unde știm că ușa de la baie scărțâie sau că robinetul de la apa rece se închide doar cu rugăminți și cu mișcări blajine. Din aceeași categorie cu noi e și el, Martin (îi vom spune astfel), locatarul nostalgic cu idei fixe de la apartamentul vecin. Martin, soția și fetița lui erau, zece zile din fiecare iulie, vecinii de dedesubt. Ne-am cunoscut și apropiat prin copii, fetițele erau de vârstă apropiată și s-au împrietenit repede, prin acel simplu „vrei să fii prietena mea?” Martin venise în București de prin Craiova, se chinuise prin cămine până a terminat facultatea, era de formație regizor și lucra în publicitate. Arăta ca un poet ofticos, slab, cu plete lungi pe care apa de mare le făcea vâlvoi și, după două zile de plajă părea un drac proaspăt scos din cazanul cu smoală, spre necazul meu, care calculam unghiuri imposibile ale razelor solare pentru un bronz gen „cafea cu lapte, dar mai mult lapte”. Martin era un tip de treabă, ca mine sau ca tine, civilizat și plăcut, pe timpul zilei: își făcea regulamentar înotul și întoarcerea de pe o parte pe alta pe nisip. Tot regulamentar discuta despre politică, sport și medicină, domenii în care ne pricepem toți. Dar seara, Martin se dădea de trei ori peste cap, sau, mai exact, dădea trei pahare peste cap, și se transforma într-un tip strălucitor, carismatic, care se deschidea enciclopedic în fața auditoriului ad-hoc, ținându-ne „ora de arte”. Ora de arte ținea vreo trei ore, până după miezul nopții, când plecam îmbogățiți și pe alocuri beți să ne culcăm. Știam de acum că Martin nu își prea iubea meseria și că încă spera…nici el nu știa ce.

Și anul trecut ei nu au venit. Dar mie mi s-a părut că l-am văzut: era și nu era el. Prea slab, prea negru, prea murdar. Ochii sclipeau la fel, părul plete era vâlvoi într-un mod cunoscut, dar când ni s-au întâlnit privirile s-a uitat prin mine și nu a dat vreun semn că m-ar cunoaște. Am tras concluzia că e doar o bizară asemănare.

Anul acesta nu au venit. Am întrebat pe doamna V: „Martin și-a schimbat perioada de concediu?” „Cum? Nu știi? Martin s-a înecat anul trecut în golf, înainte să veniți voi. Dormea în mașină, venise singur, să se regăsească. Nu mai avea de lucru și avea unele probleme și acasă.”

Dacă doamna V nu se înșeală și Martin s-a înecat înainte de vacanța noastră de anul trecut, mă întreb pe cine am văzut, chiar acolo, în golf.

Dacă doamna V se înșeală și Martin s-a înecat după ce am plecat noi, e posibil ca eu să îl fi văzut în una din ultimele zile din viața lui. Ceea ce mă răscolește peste măsură e că dacă atunci când Martin privea prin mine i-aș fi făcut un semn mic poate m-ar fi văzut și poate… Gesturi mici pot avea răsunete mari…

S-a stabilit că Martin s-a înecat datorită unor probleme cardiace. Îmi place să cred că așa a fost: Martin era un înotător andurant, iar în golf nu sunt niciodată valuri.

PS. Am cunoscut mai mulți Martini (Edeni), dar acesta este în conformitate cu originalul.

 

Categorii:Oameni

38 de răspunsuri »

  1. …caci, nu-i asa?, „murim infinit mai dureros decat se constatå clinic… si poate cu „ceva vreme mai devreme” decat este consemnat la „starea civila”… Si da, oricat de trist ar fi, se pare ca nu stim cum sa-i extragem pe altii din moarte, desi ulterior ne a-pare si ni se pare ca ar fi fost destul de simplu… „putin de-i mai putin si cate lumi se pierd”.

    Facusem o incursiune de unul singur in orasul natal. M-am vazut in fuga cu unul, cu altul, vechi prieteni, acum evoluati, separat, pe cont propriu, schimbati, instrainati, imposibile regasiri, in afara nostaligiilor dupa trecutele vremuri in care pare-se ca fusesem cumva conectati, Mira este o buna prietena de demult a sotiei. Pentru mine o simpla cunostinta cu care impart in total, peste timp, nu mai mult decat amintirea catorva ore, petrecute la vreun un pahar de vorba unde o intalnisem, cu ani in urma, impreuna cu sotia, Pe Mira o stiam mai mult din povestile sotiei depanate pe vremea cand inca mai depanam poveti, o femeie frumoasa, sexy si eleganta. Nu planuiam s-o intalnesc desi ma gandeam ca poate ar trebui, mai ales daca ea o sa vrea sa se vada cu mine, in calitate de mesager (medium) al vechii ei prietene. Sotia mi-a spus ca Mira ar vrea sa ne vedem asa ca odata ajuns in oras am contatat-o si am stabilit sa ne intalnim. Eram un pic anxios in legatura cu asta. Nu stiam exact in ce stare este, si unde ar fi mai potrivit sa ne vedem. Ar fi trebuit poate sa o vizitez acasa la ea. Mira isi traieste ultimele saptamani de viata. Are cancer in ultimul stadiu. Dar inca iese din casa. Inca este atenta la cum se imbraca si cum arata. Imi propune sa ne vedem in oras la o terasa. Si asa facem. Arata incredibil de bine si de in forma pentru situatia data. Este palida si slabita, dar este fardata si dichisita, aproape ca n-ai putea ghici situatia in care se afla. Purtam o conversatie conventionala de un patetism absolut, despre ce mai este nou pe acasa, despre unde ne-am facut ultimele vacante, despre vreme, despre politica. Nimic despre moarte, boala, suferinta… Felul in care decurge conversatia mi se pare absolut neverosimil. Ma gandesc ca ar trebui sa spun ceva cu mai mult miez, cu mai multa importanta, cu sens, ceva care sa-i fie de vreun folos persoanei din fata mea la aceasta paradoxala prima si ultima intlnire, despre care stim amandoi cu probabilitate extrem de mare ca va fi ultima. Dar nu stiu ce. Nu stiu cum. Ma simt neputicios. Ridicol si neputincios. Brusc ea aluneca direct in chestiune si imi spune intr-o fraza pe care o incepe folosindu-mi numele, ca e obosita si s-a saturat sa se prefaca doar pentru a-i menaja pe ceilalti, pe sotul ei, pe parinti, pe prieteni… Imi spune ca e fericita ca nu are copii si ca ar vrea ca totul sa se termine cat mai repede. Eu continui sa fiu blocat, sa nu stiu ce sa spun. Insir (cu lasitate masculina) banalitati, evitand sa accept discutia in termenii si in tonul propus de ea, adica sa vorbesc despre moarte fara menajamente, s-o accept si s-o validez ca persoana in exact situatia in care se afla. Si ea remarca acest lucru si se retrage usor din realitate in conventional. Ne despartim urandu-ne sanatate si toate cele bune, impreuna cu rugamintea de a transmite fiecare salutari celor dragi… Inca imi imaginez ca as fi putut gasi o cale de a fi autentic in context si sa o intalnesc cu curaj si detasare, acolo, in tara nimanui, la granita dintre viata si moarte si sa stam de vorba de-adevaratelea, sa-i dau sansa sa vorbesca si sa spuna mai mult despre ceea ce i se intmpla vazandu-se alunecand spre iminenta moarte. Ciudat este ca nu reusesc sa-mi imaginez si cum anume, si nici sa scap de senzatia ca ratand sansa unei conversatii neconventionale,i-am refuzat (respins?!) dorinta aceea de a vorbi cu cineva, liber, fara constrangeri si fara conventionalisme. Oamenii au mereu dorinte si sperante, majoritatea findu-le refuzate (respinse?!) inutil, fara rost, fara niciun sens, prosteste.

    Apreciat de 1 persoană

  2. Dacă ar fi să socotesc toate vinovățiile din categoria celei descrise de tine, cu siguranță aș sta după gratii (la balamuc, nu la închisoare), pedepsită de propria mea instanță. Norocul e că tot păcătoasa de instanță îmi oferă portițe morale de scăpare: „fiecare cu soarta lui”, „am făcut și eu ce-am putut”, „așa a fost să fie” etc. Ce îmi e clar e că în situație-limită suntem complet singuri, iar moartea e cu siguranță o situație-limită. Așa că, dacă puteai avea o conversație cu Mira despre situația ei, ea tot singură ar fi fost pentru că nimeni nu ar fi putut s-o înțeleagă și să-i simtă emoțiile. Așadar, pentru Mira, conversația ar fi fost convențională, dincolo de efortul tău emoțional. Cum spuneam…facem și noi ce putem…oameni suntem (pentru a evita balamucul).

    Apreciat de 2 persoane

    • In fiecare semen un Dumnezeu (versus infernul sunt ceilalti), asa ca Doamna / Doame multumesc pentru absolvire. Parca ma simt un pic mai bine fata cu acea veche amintire… Multumesc pentru ca-mi dai apa la moara. E o moara de vânt… Deh, eu in calitate de Don Quijote…

      Balamucul? Un mister. Pentru unii poate fi iadul, pentru altii paradisul… La urma urmei toti suntem nebuni (serios acuma) dar doar unii ajung sa fie inchisi/eliberati inauntrul balamucului. Fie ca pacienti, fie ca doctori, fie ca rezidenti permanenti cu statut incert. Zbor deasupra unui cuib de cuci…

      Apreciază

      • Cele mai neverosimile situații, explicații, deliruri se întâmplă în viața cotidiană; se pare că la spitalele de psihiatrie nu prea sunt locuri, dar nebunia de acolo e observabilă clinic, descrisă prin cărți, adică plictisitoare. Dincoace de gard încep subtilitățile psihiatrice, sănătatea mentală pe muchie, derapajul abia sesizabil, dificultatea de a defini normalitatea. Zbor deasupra unui cuib de cuci. Cotidianul.

        Apreciază

  3. Povestea construita in jurul acestui Martin (Eden) ofera (precum majoritatea prozelor propuse aici) o lectura agrebila, captivanta, rotunda, lasand insa cu generozitate loc si pentru meditatie si tainå dar si pentru discutii, comentarii si tainå. Absenta momentana din peisaj a comentariilor pe text ma mirå oarecum, dar probabil ca explicatia tine de inertie si de sinergia faptului ca „partir c’est mourir un peu”. D-na Adolescent Rebel a lipsit cam mult de la domiciliu sa incat probabil ca multi dintre vecinii de bloc(g) au considerat-o moarta, iar acuma le vine greu sa intre in vorba cu o fantoma. Probabil ca ne aflam in inevitabila carantina…

    Mie cel mai mult mi-a placut ambiguitatea enigmatica referitoare la ordinea in care s-au succedat evenimenele din preajma mortii prin înec a nefericitului domn Martin si mai ales faptul ca, insusi autorul (care se presupune a fi un fel de Dumnezeu al textului) nu este in masura sa discearna care varianta este cea reala. Ambele raman valabile, adevarate, reale. O realitate cuantica in care cititorul (tertzul inclus, implicit) are loc de siderare dar si libertatea sa decida, sa aleaga (arbitrar) varianta care-i convine (care i se potriveste la psiho-personalitate) si s-o declare a fi fiind realitatea (in varianta macroscopica, prozaica si ne cuantica). In asta consta geniul unei proze: sa ofere totul si sa nu forteze la nimic. Asa ca acum, dupa a doua lectura a textuli (n+1), gasesc de cuviinta sa-i multumesc gazdei petru tratatie. Merci. Mie mi-a placut foarte mult.

    Apreciază

    • Mi se pare foarte misto / cool faptul ca toate comentariile de pe acest blog, indiferent de continut, sunt considerate implicit a fi fiind „gânduri”. Exista, iata 6 Gânduri despre „Martin”. Cometezi deci gândesti sau (mai bine zis) cugeti, si deci existi. Si nu oricum. Existi ca trestie gânditoare. Magulitor nu?

      P.S. Poate nu stiati dar, in acord cu filozofia feminista (da, da, chiar exista asa ceva), zicerea lui Descartes despre garantia ontologica consecutiva sau concomitenta (daca nu cumva chiar anteroara) faptului de a cugeta, este usor misogoina, intrucat denota o viziune masculina si sexiata (???!) asupra lumii. Serios. Serios? Mi-ar placea sa aflu ce cred cititorii (onesti) si mai ales cititoarele acestul blog despre asta. Probabil ca n-o sa aflu. Totusi, pentru pentru a stimula eventualele persoane timide, care stau in cumpana pe muchie de cutit (sa comenteze – sa nu comenteze), sa iasa din aceasta dilema, as adauga o explicatie in legatura cu aparentul hodoronc-tronc (off topic) al solicitarii mele: Astazi am luat din gresaela niste medicamente pentru pisici. Pot sa va spun ca miau… facut bine.

      Apreciat de 1 persoană

      • L-am speriat pe dl. Iosif? Ei as, se alinta. D-lui nu poate fi speriat pentru ca este impenetrabil, inconturnabil si impermeabil. Dusurile reci nu-l ajuta si nu-l sperie. Apa trece pietrele raman. De carutza. 🙂 Mai ales ca tine mereu ochii inchisi, fiindu-i frica de sampon. Desi noi nu folosim decat spuma de mare. Exact ca aceea din care s-a nascut Afrodita… (O prietena de-a mea, n-o stii tu)…

        Ma intreb cum ar fi fost discursul d-lui Iosif daca s-ar fi nascut pe vremea lui Pericle… Probabil ca nu l-ar fi mai chemat Iosf ci Gaspar sau Diophante ori Demostene… Cine stie…

        Apreciat de 1 persoană

      • P.S. Ma bucur ca esti vie. Sper sa faci struguri. Sa ii stoarcem si sa facem must si vin mai spre toamna. Uite-asa ne chinuim, cu pastrama si cu vin. Aduc eu pastrama. De capra neagra.

        Apreciază

      • Aaaa, struguri nu, capra nu, n-am facut nicio branza. Umblam cu capra vopsita… dar daca zici ca intelegerea ramane in picioare tot e ceva (mai ales daca adaug si un pic de imaginatie in combinatie)… 🙂

        Apreciază

      • Vorba ‘ceea, sunt om serios, ce-am vorbit nu mai întorc, dar nici de vorba nu ma tin. 🙂

        P.S. Cuvantul de onoare, juraminte, angajamente, promisiuni, adeziuni, atasamente, loialitate… ori mai avea oare vreo valoare (sau vreun sens) in lumea de azi? Pare-se ca nu. Oricum toate aceste mizilicuri au iesit, usor, usor, din sfera morala. Astazi a devenit mai degraba imoral sa persisti si sa ramai agatat in vreo promisiune facuta in contextul vreunui trecut care nu se mai regasete (integral) in cel prezent. Lucurile s-au schimbat deci (…) suntem eliberati de orice obligatie… caci de, contextul e altul, frate, incompatibil cu ce-om fi spus candva la vreo betie-euforie… N-am reusit sa ramanem consistent in acelasi Univers, am alunecat, fara voia noastra, intr-o alta varianta de Univers, fapt ce anuleaza selectiv orice detaliu inconvenabil petrecut intr-un fost ipotetic Univers, altminteri disparut. E timpul sa „move on”.

        P.S. Uite si tu ce firoscosenie am fost in stare sa produc, de teama ca vom intra in toamna fara pastrama si fara vin. Fara capra, fara struguri. Acri, acri, acri…

        Apreciază

      • Vorba ‘ceea, sunt om serios, ce-am vorbit nu mai întorc, dar nici de vorba nu ma tin. 🙂
        P.S. Cuvantul de onoare, juraminte, angajamente, promisiuni, adeziuni, atasamente, loialitate… ori mai avea oare vreo valoare (sau vreun sens) in lumea de azi? Pare-se ca nu. Oricum toate aceste mizilicuri au iesit, usor, usor, din sfera morala. Astazi a devenit mai degraba imoral sa persisti si sa ramai agatat in vreo promisiune facuta in contextul vreunui trecut care nu se mai regasete (integral) in cel prezent. Lucurile s-au schimbat deci (…) suntem eliberati de orice obligatie… caci de, contextul e altul, frate, incompatibil cu ce-om fi spus candva la vreo betie-euforie… N-am reusit sa ramanem consistent in acelasi Univers, am alunecat, fara voia noastra, intr-o alta varianta de Univers, fapt ce anuleaza selectiv orice detaliu inconvenabil petrecut intr-un fost ipotetic Univers, altminteri disparut. E timpul sa „move on”.
        P.S. Uite si tu ce firoscosenie am fost in stare sa produc, de teama ca vom intra in toamna fara pastrama si fara vin. Fara capra, fara struguri. Acri, acri, acri…

        Apreciază

  4. Sunt un copil, timid înnascut, si încerc sa ma tratez, facând un dus (la rece) printre valurile din largul marii virtuale, plutind dus de valuri în deriva, pe pluta, iesit din golful linistit, departe de (b)Arca d-lui Goe, completamente debusolat, caci mi-a ramas busola pe (b)Arca si cred ca m-am ratacit prin Triunghiul Bermudelor, unde s-ar putea sa dispar… în ceata ! 🙂
    Sa ai o noapte linistita, draga Rebela !

    Apreciat de 1 persoană

  5. @Adolescent Rebel – Iti fac o destainuire. Cu o singura, nesemnificativa si partiala exceptie (a unui blog colectiv), in rest absolut toti administratorii de pe blogurile publice pe care a comentat dl.Goe au decis in cele din urma sa-l baneze iremediabil. Chiar si pe Arca lui Goe a fost banat de vreo cateva ori, Unii care nu se puteau abtine sa nu citeasca mesajele de la spam au hotarât chiar sa-si faca blogurile private sau sa migrezee pe Facebook, ca sa nu mai fie fortati sa se confrunte cu „opiniile” d-lui Goe. Acuma sa nu-ti imaginezi ca dl.Goe (aka noi insine) chiar asta isi doreste comentand, sa fie banat, dar de asteptat se asteapta, pentru ca prezenta la vedere pe niciun blog nu-i atat de pretioasa incat sa-l faca sa accepte auto-cenzura si limitarea libertatii de expresie si impresie pentu a proteja sensibilitatile epiteliale ale moderatorilor din lumea larga. Nu stiu cum ai decis ti sa ma vâri in spam, dar probabil ca intuitia ta functioneaza anticipativ-optativ. Cine stie!

    Apreciază

    • Să fie vreo premoniție? Să fie degetul meu de la mâna stângă (în dreapta aveam o înghețată) care mi-a alunecat pe displayul telefonului și nu știu ce a făcut acolo? Să fie nepriceperea mea în a face operația-spam reversibilă? Chiar nu știu, dar e evident că vinul, pastrama și spamul nu sunt compatibile.

      Apreciat de 1 persoană

    • Când eram eu proaspăt licențiată și când credeam că pot face orice îmi doream, m-am dus cu un cv în mână să mă angajez la Bălăceanca. Douăj și ceva de ani, trasă prin inel și îmbrăcată frumos…ca la interviu. Am ajuns greu, am rătăcit drumul, m-a oprit poliția să mă mustre pentru veșnica mea problema cu galbenul semaforului, pe care îl consider totdeauna verde. Ajung la Bălaceanca, avea garduri înalte, porți închise, o vacă păscând în fața porții, o gheretă de paznic goală. Și mulți nebuni mișunând prin curte, brownian și infinit. M-am blocat din cauza lipsei portarului și a vacii care îmi obtura poartă și, așa gătită cum eram, încercam să găsesc o soluție să intru. Nebunii s-au sesizat și, ca atrași de un magnet, s-au precipitat spre gard, foarte fericiți să mă vadă: spănzurau printre zăbrelele gardului, chicoteau, aplaudau, țipau unii la alții și la mine, mă întrebau dacă am țigări. Cu greu am întrebat de paznic, ei s-au grăbit să îl caute și, mirați puțin, mi-au zis că nu e. „Vrei să intri?” „Da”. Și ce cu mintea nu gândeam s-a întâmplat: mi-au deschis poarta, huiduind înspre vaca ce mă cam îngrozea. Am intrat și, cu liota gălăgioasă după mine, am făcut turul spitalului. Tot ei m-au dus și la directoare. Unul dintre ei cânta întruna, pentru flori, să nu se ofilească. Așadar…prefă-te că le cânți, se pare că le place; vegetația de la Bălăceanca părea în formă.

      Apreciat de 1 persoană

  6. Frumoasa poveste, de chic. Nu zic nu. Dar ai uitat sa spui tocmai esentialul: Te-au angajat sau nu? Ma rog, tu o sa-mi spui acuma ca esentialul rezida in ideea de cantec pentru sanatatea florilor. Doar ca… apropoul meu se referea la florile tale, nu la ale mele. Alor mele le cant eu ceva-ceva, dar intrucat sunt afon si nici voce nu prea am (ca sunt si modest) nu le inviorez. ci mai mult le enervez, ceea ce nu e musai de rau, ca cine se „inerveaza” nu se ofileste. Si daca nu canti tu personal macar trebuie sa dai tonul la cantec. Tonul face muzica… „Mândrå tarå, tânår colt de rai….” Pluton repeee-tå… „Mândrå tarå, tânår colt de rai….” Pluton, cu cântec înainte mars.♪♪♪.

    P.S. Povestea ta imi amiteste de o intamplare de demult (tot acu vreo 20 de ani) si de niste imprejurari prin care am ajuns, impreuna cu un mic grup de prieteni „montaniarzi”, la un orfelinat izolat intr-o padure (la Jervani)… Pe o pajistte plina de flori se aflau cateva sute de copilasi de 3-4-5 anisori supavegheati cu o nuia de o singura „educatoare”. Le-am auzit zumzetul de departe. Cand am ajuns acolo au tacut brusc, apoi cei care erau mai aproape au sarit ca la comanda si ne-au luat de mana, unii nezicand nimic, altii inganand in soapta „ia-ma acasa cu tine”… Pe mine m-au luat de fiecare mana o fetita si un baietel. Bieietelului ii atarnau niste muci umezi pana la barbie pe care nu se mai obosea sa si-i traga. N-a avut pretentia sa-l iau acasa, dar s-a uitat asa in sus la mine si mi-a zis: „Pe mine ma cheama Danilå. Pe tine cum te cheamå?”

    Apreciat de 1 persoană

    • Nu m-au angajat atunci, dar mi-au promis un post pentru sectia de narcomani, ce urma să se deschidă. Nu m-am dus pentru ca mă plăteau prost, drumul era lung și cu gropi, iar eu lucram deja ca asistent medical de terapie intensivă. Deși am unele regrete, cred ca am luat decizia bună: sunt aproape sigură că aș fi fost tentată să experimentez câte ceva din secția cu pricina. Mai bine fug de tentații, dar (sunt sigură că înțelegi), fugi, fugi…dar nu prea repede. Am fost în practică la un orfelinat. Îmi ziceau „mama” și să îi iau cu mine. Pesemne e un leitmotiv al vieții de orfan.

      Apreciază

Lasă un comentariu