Se grăbea spre casă, își arunca telefonul și cheile pe birou, își trăgea scaunul aproape de oglindă și începea să se privească în proprii săi ochi, concentrat să nu cumva să clipească. Pasionat, cum era, de creierul uman, citise despre asta într-un studiu de neurofiziologie și, punând sub semnul întrebării rezultatele studiului, hotărî, cu elan amatoricesc, să experimenteze. Nu se privea în oglindă așa cum te privești să mai aranjezi vreun detaliu al fizionomiei sau al vestimentației. Nu. El se uita în oglindă, cu toată energia concentrată în ochi, până ce pupilele i se dilatau nenatural, acoperind tot irisul și deschizând o nebănuită cameră obscură și fenomene optice încurcate în convexități și concavități de lentile. Poate conta și oglinda, moștenire de la bunici, grandioasă și demnă în rama ei din lemn de esență rară, cu limpezimi venețiene ușor tulburate într-un colț, acolo unde rama punea o tensiune puțin cam mare. Stătea pe scaun și se privea în ochii aproape negri, la o palmă de oglinda venețiană. La început se vedea pe sine, așa cum își amintea el, cu fața palidă și trăsături ordinare, de om nechinuit de gânduri sau evenimente. Apoi putea vedea cum conturul trupului său își pierdea concretul și îl putea privi în ochi pe taică-su, pe bunică-su și pe alți moși de-ai lui, pe care uneori nici nu-i cunoștea, dar îi aminteau inefabil de propria sa persoană. Simțea cum părul pe brațe devenea erectil și îl scutura un frison mic de spaimă: în oglinda venețiană era un șir lung de morți care-l priveau respirând greu în ritmul propriului piept. După un timp, morții se voalau și, odată cu ei, putea vedea cum carnea îi căpăta transparențe gelatinoase, lăsând să se ghicească un schelet de bărbat, mai clar în zona sternului, acolo unde credea el că îi sălășuiește sufletul. O zonă fosforescentă strălucea sub calota craniană: el, pasionat de creierul uman, putea bănui că amigdala , sediu al emoțiilor puternice, e încercată din greu. Simțea și el iminența unei sincope, ce aducea cu sine un amestec de oroare și beatitudine. După ce luminiscențele dispăreau, laolaltă cu urmele trupului, putea vedea făpturi monstruoase, cu coarne și copite, purtând sceptre ale puterii și era nevoit să se opună cu forța minții, pentru că mereu încercau să îl tragă în ape negre și învolburate. Se transforma repede într-un cruciat curajos ce lupta pentru Dumnezeu și apuca să se minuneze că în credința lui monoteistă doar diavolul este vizibil. Merita războiul pentru că atunci când și diavolii dispăreau el, fără trup, dar plin de suflet, putea păși în casa copilăriei sale. Se putea legăna pe căluțul de lemn așteptând ca mama să îl cheme să mănânce gogoșile fierbinți, tăvălite prin zahăr. Tata intra uneori să îl ia pe genunchi și să-i citescă din cartea mare, cu coperți albastre. Părinții îi erau foarte tineri, ca niște zei viguroși pe care îi adora. Iar el era doar un băiețel firav, cu puteri nebănuite, care avea la cherem zeii. Îi plăcea să zăbovească aici, dar apele oglinzii îl împingeau mereu înapoi, în scaunul de birou, unde își venea greu în fire, epuizat și transpirat. Se târa spre patul gol, unde nu-l aștepta nimeni și dormea un somn greu, fără vise, pentru a se trezi gata de a face față unei noi dimineți.
Cineva s-a sesizat că nu l-a mai văzut de mult timp. Alții au prins a se îngrijora: el nu lipsea niciodată de la serviciu. Până la urmă i-au spart ușa apartamentului: totul era în regulă. Patul făcut, telefonul și cheile pe birou. Doar scaunul era puțin deranjat, foarte aproape de o minunată oglindă venețiană, de o limpezime desăvârșită, sclipind imperfect într-un colț tensionat de rama de lemn de esență rară.
Categorii:Oameni
SUNT UN ADOLESCENT REBEL 
Îngrozitor de frumos exercițiul.
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Îți mulțumesc! Mi-e dor de tine!
ApreciazăApreciază
Am visat acum 2 zile că eram într o altă dimensiune. Acolo într o cameră imensă era o oglindă asemănătoare cu cea descrisă. Era mare, cât un om. Mă priveam în oglindă dar nu eram eu ci o fetiță străină de cam 7 ani, cu păr de culoarea cuprului. Mă privea cu ochii plecați și eu o priveam curioasă și mi se ridicase părul pe mâini de fiori de straniu. Era logic să mă văd pe mine
Acum așteptam inlemnită să vad ce se întâmplă, dacă fetița se transformă in ceva demon așa cum am mai văzut la filme. Dar nu. Doar ne priveam.
ApreciazăApreciat de 2 persoane
De obicei ignorăm lucrurile pe care nu le putem explica. Asta nu înseamnă că ele nu există. Cred că ne lipsește un organ specializat (sau poate l-am pierdut) pentru a vedea/ înțelege unele lucruri. Pare că mi-ai transmis visul tău, care m-a inspirat. Mi s-a mai întâmplat, dar, evident, pentru că nu am o explicație pentru gândurile altora din capul meu, am preferat să le consider coincidențe.
ApreciazăApreciază
Părerea mea personală este că probabil nu ne lipsește nimic. Suprasimturile sunt prezente dar nefolosite. Adult ajuns, camera minții este îmbîcsită cu concepte, formule, dogme, etc. Așa că ne invartim captivi în propria minte. Există exerciții care pot dezvolta supraperceptia, dar eu sunt sceptică în ceea ce le privește. Dacă camera nu-i ordonată și curată, rațiunea nu este pregătită să accepte și să analizeze noile simțuri și există un risc foarte mare ca persoana să innebuneasca.
Așa cum ai spus foarte bine în exercițiu primii care te întâmpină în noua clarvedere sunt „lumile” demonice.
ApreciazăApreciat de 1 persoană
E pertinent ceea ce spui, dar pentru a obține ceva sacrificăm altceva. Ne sacrificăm libertatea pentru educație, inocența pentru experiență care, chipurile, ne aduce înțelepciune, lipsa de griji o sacrificăm pentru cauze și obiective șamd. Mintea îmbâcsită de dogme, reguli și precepte ne dă voie să funcționăm social căci, cu toată bunăvoința, nu cred în moralitatea umană neimpusă. Am fi la nivelul etic al vânătorului-culegător (oricum, lucrurile nu sunt foarte mult schimbate, ci doar frumos cosmetizate).
ApreciazăApreciat de 1 persoană
O poveste superba, ca o viziune atemporala care transcede perceptia rational-sentimentala a celor cinci simturi primare, patrunzând discret în obscuritatea adevatatelor „gauri negre” atât de mediatizate de catre „oamenii de stiinta” de la NASA si „cercetatorii” de la CERN ! 🙂
O oglinda magica aceasta „oglinda venetiana” în care majoritatea oamenilor nu vor sa priveasca, de frica sa nu se întâlneasca cu demonii si monstrii de dincolo de sticla reflectorizanta a Legii cunostintei pacatului si a Locuintei mortii, iar aceasta frica de moarte îi determina sa îsi puna masca ipocriziei pe fata, sau ochelari fumurii, înainte de a se oglindi pentru a nu-si vedea aspectul murdar al înfatisarii propriului Suflet si al inimii înselatoare, care induce ratiunea în eroare, forta atractiei ei spre lucruri si obiecte materiale, fiind cu mult mai tare decât logica si/sau întelepciunea fara de hotare.
O zi magnifica, binecuvântata de oglinda Cuvântului Adevarat, Absolut,Atemporal, Eliberator al Sufletelor curatate de impuritatisi oglinzi false, draga Rebela !
ApreciazăApreciază
Știi că și în casa mea e un portal spre o altă dimensiune? Sau cum aș putea explica dispariția misterioasă a șosetelor, în drumul lor de la spălat la uscat? Deși am două picioare, șosetele mele își pierd perechea, pe care nimeni, niciodată nu o va găsi. Îți jur că „dispar” pe vecie, etern, aperceptiv. Și ești prietenul meu!
ApreciazăApreciază
E normal si logic în aceasta dimensiune relativa, 1D, 2D, 3D si… 5G, unde totul este imprevizibil, însa pentru cei care pot trece prin „oglinda” este simplu sa-si afle „perechea” de sosete, sau de alte obiecte !
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Așa!
ApreciazăApreciază
Poate te gândești să scrii un roman la limita dintre patoligic și ezoteric. Ai toate atuurile pentru asta: profesie medicală, pragmatism plus competență emoțională, plus experiențele tale nedeclarate sau declarate coincidențe. Cred că ar fi un roman de excepție.
ApreciazăApreciat de 1 persoană
M-am gândit să scriu ceva, dar înțeleg că e un demers greoi pentru a publica. Și atunci…scriu aici, că e ușor de publicat 😊 Poate când mă va lovi un val de zel voi încerca.
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Prima dată scrii și abia când ești mulțumită cu rezultatul, publici sau nu.🙂 Vezi tu atunci.
ApreciazăApreciat de 1 persoană
interesant
ApreciazăApreciază
Ei, hai, că nu te reprezintă!
ApreciazăApreciază
Cine/ce nu ma reprezinta? Comentariul meu (con-cis) sau povestea in proza propusa de tine? In tot cazul, comentariul meu se referea exclusiv la titlul acestui eseu. Nu si la continut. (La aceasta ma voi referi intr-un comentariu viitor pe care il voi scrie in viitor), Sesizez o usoara dihonie semantica in dihotomia titlu-continut in cazul acestui exercitiu (literar? only?) intitulat „Proza scurta”. Am vaga senzatie ca alegerea acestui titlu neutru, generic, distant, (inadins) nesugestiv, este mai mult o nada in context Arca lui Goe (pentru un cititor anume) deact un indiciu util, pregatitor, pentru cititorul oarecare… Mai nimerit ar fi fost sa-i fi zis (simplu) „Oglinda” sau „Evadarea prin oglinda”, ori… Bine ca nu i-ai zis „Povestire de(spre) nimic”.
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Sunt chiar exrrciții literare. Atâta timp cât nu mă iau prea în serios îmi fac plăcere. Titlul mi se pare cea mai grea parte a unui text pentru că îl poate face din start anodin. Nu m-am gândit să arunc vreo nadă (pentru cititorul oarecare sau anume), deși uneori e util. E doar o poveste despre nimic…de nimic.
ApreciazăApreciat de 1 persoană
a) Hm! Probabil ca aceasta este una dintre constrangerile cu care se confrunta scriitorii: A se lua in serios dar a nu se lua prea in serios. Impresia mea este (daca-mi dai voie) ca iti reuseste perfect aceasta figura si ca te deplasezi relativ confortabil intre aceste doua limite, spatiu cat cuprinde. Sa te vad cand s-o ingusta cararea! 🙂
b) Aaaa, pai daca ai dificultati in alegerea titlurilor da-mi voie sa-ti ofer (cu imprumut) cateva: Unicornul, Paparuda, Steaua norocului, Luna de dor, ne-Ghiobul, Viata la bloc, Nervii, Amanta copilului, Semnul X, Iluzii pe alese, Macrame, Acasa la Urmuz… Ma rog, bineinteles ca astea nu sunt titluri pentru actuala Proza scurta, ci pentru viitoarele tale productii literare, in cazul in care muza literaturii epice (generoasa cu tine pare-se) nu-ti va oferi ea insasi in persoana altele inca si mai in ton cu povestile nenascute inca.
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Am mai avut un vis straniu. Să vedem cum arată următoarea proză scurtă. 🙂
ApreciazăApreciat de 1 persoană
😀
ApreciazăApreciază