În viermuiala obișnuită a dimineții cineva mi-a adus vestea că mă cheamă directorul. Mi-am închipuit că nu mă cheamă să mă pupe și m-am precipitat pe scări, rememorând în viteză ultimele întâmplări: probabil că am fost obraznică atunci când am cerut condiții civilizate de muncă, puțin respect și apreciere. Asta trebuie să fie, dar nu-mi dă bine la socoteală și nu înțeleg de ce am fost chemată doar eu. Cabinetul directorului are ușa închisă, bat și intru, numai bine să constat că e adunat tot comitetul director, în cinstea mea, pasămite. Directorul mă invită să iau un loc, „nu lângă geam, aici, să te văd”. „Și, ia spune, care e problema ta?” mă întreabă galanton. „La ce vă referiți?” întreb și eu, lămurită deplin că la mijloc e o problemă și nu vreun pupat apreciativ. „De ce nu vrei să urci în sală, ai claustrofobie acum, până acum nu ai avut?”. Aha..despre asta era vorba, despre claustrofobia mea benignă, care nu mă lasă să merg cu metroul sau să mă înghesui în spații închise și aglomerate. De vreo 15 ani negociez cu șefii mei direcți să  evite să mă bage în spații mici și oamenii au fost înțelegători, lăsându-mi impresia că-mi fac un mic favor, pentru care ar trebui să fiu recunoscătoare. „Cum de eu nu știu că ești claustrofobă? Înseamnă că nu ești aptă de muncă, periclitezi viața pacienților pe care Eu îi las pe mâna ta! Da’ câte camere ai, stai într-un palat, că dacă ești claustrofobă nu poți să stai într-un apartament la bloc, nu?” „Știți, am două camere, vă rog să mă iertați, la bloc, unde nu am nicio problemă, îmi cer scuze. La Ciolpani sau Corbeanca nu mi-au ajuns banii, dar, mulțumesc lui Dumnezeu că încap și în două camere la bloc.” „Aaa, zice dumnealui, doar la muncă ai claustrofobie, adică ai fițe în cap!” „De fapt, la metrou îmi este cel mai greu, dar și în alte spații închise și aglomerate”. „Aha, zice, în spitalul Meu Eu decid și eu am decis să-ți scoți fițele din cap și să urci la blocul operator. E sarcină de serviciu.” Încerc să-i spun că am mai urcat pe bloc operator și că e neplăcut să simți că te poți prăbuși peste pacient, în timp ce încerci să respiri pe sub mască sau să-ți potolești inima care îți zguduie corpul. Sunetele se aud ca printr-un mediu dens, uleios, câmpul vizual se îngustează și își ondulează marginile, iar senzația că mori este terifiantă. Directorul pare stimulat de un nou gând și realizează brusc că sunt un pericol public și că îmi trebuie aviz psihiatric pentru a putea lucra în continuare. Chiar acum să plec la psihiatru, e o urgență care nu suportă amânare și nu mai pot lucra nicio clipă în spital. „Domnul director, zice șefa mea directă, nu azi, că nu are cine lucra!” A rămas să aduc aviz psihiatric urgent, poate luni, că azi nu par pericol public. Comitetul director, aranjat în semicerc în jurul supraomului, dădea întruna din capetele multiple, vreo șase la număr, în semn de aprobare necondiționată. Mi s-a sugerat să-mi caut de lucru sau să mă pensionez pe caz de boală. Directorul medical, încercând pesemne să-l destindă pe zoroastrul aflat în faza maniacală a dispoziției degrabă-schimbătoare, bombăne o glumă plină de haz și îmi sugerează să muncesc în curte, să nu mă apuce claustrofobia. Este omul de la care așteptam susținere. Fără voia mea îmi țâșnesc lacrimile din ochi și mă felicit că nu mă zgârcesc când îmi cumpăr rimelul: e rezistent la apă și rămâne pe gene. Încerc să spun despre claustrofobie că nu este o boală psihică, dar domnul director, profesor la facultatea de medicină îmi explică doct și ușor agramat cum că mă înșel și sunt nebună. Sfârșește discuția învinovățindu-mă că-i consum timpul. Concluzia finală e că sunt nebună și-mi trebuie aviz de la psihiatru, că ar fi bine să-mi caut de lucru dacă am fițe în cap. Nu azi, că nu e personal suficient. Plâng, deși încerc să mă abțin, sunt disperată și sun vreo trei avocați și un jurist de la ministerul sănătății. Aflu că nu sunt vinovată de nimic și despre existența unor delicte foarte grave precum intimidare, bulling, hărțuire. În timp ce sunt la judecată, un alt angajat al spitalului figurează ca fiind prezent, în același timp,  la noi și la un spital concurent-privat. E în regulă, că doar nu este claustrofobie.

PS.Orice asemănare cu realitatea este pur întâmplătoare, personajele sunt fictive. Deși, de multe ori, viața bate filmul.

PPS.  Dacă ați trecut prin situații de bulling aș fi curioasă să știu cum le-ați depășit. Exclus „băgat capul între umeri”.