Două ciori, probabil de sex opus, s-au plăcut, au trecut prin perioada de probă și au început să-și construiască, pline de sârg, un cuib. La o treime de vârful copacului din parcul incredibil de curat, de un verde ireal, necălcat de picior de biped sau patruped. Că parcul e curat ar fi o anomalie, dar că eu am timp să urmăresc, pas cu pas, cum decurg lucrările la construcția din copac este aproape incredibil. O anomalie atrage după sine o altă anomalie, pentru că beneficiarii obișnuiți ai parcului, lipsiți de acces la spațiile de joacă, se regăsesc, cu tot cu părinții exasperați, în parcarea din spatele blocului. Adulții păstrează distanța regulamentară, de o mașină între două persoane, dar copiii sunt ca niște sălbatici mici, organizați în triburi compacte. Energia conservată în lungi săptămâni de izolare naște reacții explozive și trotinete, triciclete, mingii vâjâie printre mașinile parcate. În timp ce două ciori (vorbesc despre păsări) își fac o mândrețe de cuib în parcul gol, iar copiii se joacă în parcare, președintele SUA scrie istorie. O istorie anecdotică și puțin tristă, risipind plictiseala pandemică din toată lumea. Ideea injectării cu dezinfectant a omenirii mi s-a părut distractivă, dar nu se compară cu privirea sinceră a epidemiologului american, identică cu perplexitatea zăririi unui extraterestru. Aștept cu interes propunerea bine intenționată a președintelui de fierbere a americanului de rând, 30 de minute, pentru uciderea coronavirusului. În timp ce președintele SUA contribuie la eradicarea bolii (de fapt, a tuturor bolilor), fiică-mea își ascute critica și, la un loc cu toată lumea, aflu cum îmi scad acțiunile vertiginos și dintr-o mamă super mă transform rapid într-o mamă ok (ok-ul ăsta e ca nota cinci de trecere, mai de milă, mai de silă; definirea termenului e necesară pentru cei fără adolescenți prin preajmă). Decăderea e dureroasă și găsesc o infimă alinare în caracterul colectiv al retrogradării: laolaltă cu mine au pierdut teren frații Grimm, Mick Jagger și profesoara de matematică. De ce? Pentru că Albă ca Zăpada avea 14 ani când a fugit de acasă, din pricina mamei vitrege cu probleme grave de personalitate. În pădure a dat peste cei șapte pitici care erau fie persoane subnutrite și lilipute, fie copii-mineri exploatați în minele de aur. Iar prințul nu era decât un haidamac de 31 de ani care s-a găsit să sărute o copilă de 14 ani, și moartă pe deasupra. Efectele pe care critica fiicei mele le produce asupră-mi sunt ușor îmblânzite de atențiile soțului meu, care nu încetează să mă complimenteze: sunt chiar mai nostimă decât cel mai reușit personaj Disney- Pixar.  În lungul șir de anomalii, două ciori își fac un cuib, cărând toată ziua niște nuiele destul de lungi și grele: ceva măreț se înfiripă în copac, cam la o treime distanță de vârf.