Proza scurta

Adevărat sau fals

Casa bunicilor era un regat în care te puteai rătăci, pentru că avea nenumărate odăi, din care unele stăteau încuiate. Așa era odaia de la drum, unde patul uriaș cu saltea de paie stătea acoperit cu o cuvertură verde cu roșu, țesută de bunica. Înțepa pielea, din pricina lânei aspre, dar oricum nu aveam parte să mă întind pe ea: bunica ținea cheia pusă bine și doar înainte de sărbătorile mari, când se făcea curat, apucam să mă minunez de imensitatea odăii, de fiecare dată cu aceeași inocență, ca la prima întâlnire. Odaia putea sa-și păstreze farmecul de noutate, în ciuda cercetărilor mele grăbite de măturoiul bunicii. Mirosea busuiocul de la icoană, proaspăt cules din grădină, și simțurile se ascuțeau până la suferință. Era o suferință dulce și amară, efemeră ca o clipă pe care nu apuci s-o conștientizezi. Ușa se încuia în urma curățeniei și a bunicii, lăsându-mă să visez la odaia uriașă, cu miros de icoană, în care nimeni nu va mai intra în următorul anotimp. Era o odaie fermecată, iar farmecul ei avea nuanțe roșii și verzi, te pișca de piele și mirosea a busuioc.

De când nu mai are cine încuia odaia, pot intra oricând aici. Ciudat este că odaia s-a micșorat și îmi apasă toracele. Patul e incomod și-mi dă dureri de spate. Cuvertura de lână e subțiată și aspră, iar atingerea ei produce mâncărimi și eliberează histamine. Icoana își are busuiocul vechi: miroase a vremuri trecute și efemerități irecuperabile. Poate și a praf. Suferința dulce și amară e singura constantă a odăii cu tavanul coborât deasupra capului. Farmecul i-a dispărut, lăsând-o dezgolită într-o simplitate sărăcăcioasă.

Nu știu când a fost adevărat ce am simțit: atunci sau acum?

Categorii:Proza scurta

41 de răspunsuri »

  1. Și eu am avut la bunici odaia aia. Am apucat chiar și, prea mare fiind pentru orice, să dorm un pic în ea… Dar, citindu-te, mă gîndeam că, uite, poate că bunicii noștri aveau fizic odaia aia în care intri atît de rar și pe care noi, majoritatea, o purtăm doar în suflet.
    Ca și tine, nu știu exact răspunsul 🙂

    Apreciat de 2 persoane

  2. Off, mămicule…
    Casa noastră era tip vagon, treceai dintr-o cameră în alta. La mijloc sufrageria cu antreul, în laterale, alte două camere.
    Bunicu’ dormea în „camera din față”, iar eu, cu bunica, în bucătărie. Camera de oaspeți mi-era, cumva cunoscută, căci mă băgam în seamă pre când bunica făcea curățenie, dar „a din fund” reprezenta misterul total.
    Treburile s-au mai reglat după ce mama a venit cu un bărbat, cam plinuț, dar foarte afabil, care m-a plimbat cu motoreta Carpați, chiuam amândoi în vânt, și-am observat că seara se retrag în camera misterioasă.
    Și cerbicia s-a muiat, astfel că, într-o zi am găsit ușa, neglijent, lăsată deschisă:
    Dezamăgire!
    O cameră ca toate camerele, cu un pat nupțial lipit de-un perete, o măsuță și-o servantă pe care trona un radio cu pic-up, un dulap negru cu ușile lăsate deschise și… niște pliculețe cu fluturi excepțional de bine desenați care mi-au captat, imediat, atenția.
    A doua zi, pe sârma de rufe, erau liniate baloane, bine boite cu vopselile din trusa de colorat.
    A fost un scandal monstru și-apoi, că nu eram prost, am început să mă uit cu alți ochi la Dana.

    Apreciat de 2 persoane

  3. Adevarat sau fals? Nu stiu. In tot cazul universal. Si eu m-am gandit adeseori sa reconstruiesc totul la tara, casa, curtea, acareturile, exact la fel cum sunt, dar la alte proportii, mai mari, astfel incat sa-mi apara la fel cum imi apareau cand eram mic. Dar, intre timp, m-am luat cu una, cu alta si inca n-am apucat. O voce imi spune sa am rabdare sa fiu mic din nou si totul va reveni la normal in lumea proportiilor de la tara. Se pare ca de la o vreme o sa incepem sa ne micsoram, intocmai precum bunica lui Buendia, care s-a micsorat si s-a tot micsorat pana cand, intr-o noapte, au venit furnicile si au luat-o.

    Apreciat de 1 persoană

    • Și Charles Bucowski avea un personaj care se tot micșora, pălmuindu-se peste coapse, până când a ajuns la dimensiunea potrivită pentru a intra în diferite orificii ale iubitei. E o idee bună să reconstruiești acareturile copilăriei tale la o scară mai mare. Sunt curioasă dacă funcționează. Aș paria că nu.

      Apreciat de 1 persoană

      • Probabil ca perfect-perfect n-ar functiona, si copil iarasi n-oi mai fi, dar totusi, indraznesc sa cred ca oarecare efecte (benefiice la suflet) s-ar simti. In plus exista argumente de natura fizica si meta-fizica in a initia un astfel de proiect intrucat casele vecinilor, de-a stanga si de-a dreapta, sunt pustii, nelocuite, abandonate, in paragina si (deci) accesibile spre cumparare la pret modic, prin urmare spatiu de extindere la scara as avea berechet. Ceea ce ma ingrijoreaza si ma retine sa trec la fapte este ca odata finalizat un asemenea proiect as putea ajunge in situatia ca, in viitor, sa fiu in postura de bunic ce-si gazduieste nepotii, iar acestia, micii fiind, s-ar minuna si atasa sufleteste de noile dimensiuni ale acareturilor, urmand ca apoi la maturitate sa fie ei insisi mahniti, ne mai gasind proportiiile copilariei lor. Daca-i va apuca si pe ei dorul acelor proportii si vor reconstrui totul la o scara (si) mai mare? In cateva generatii satul, judetul, tara, continentul, planeta vor deveni neincapatoare… Asadar n-as reusi decat cel mult sa aman amarul melancolic al unor nostalgii inevitabile, provizoriu, pentru o vreme doar. Mai bine stau cuminte si astept sa devin intelept, ceea ce, de altfel, este posibil sa nu se intample niciodata… Tu cum stai cu intelepciunea? Ai predispozitii genetice pentru asa ceva?

        Apreciat de 2 persoane

  4. Eu cred ca, singura posibilitate (sansa) a retrairii copilariei, pentru orice om adult, constient, rational-sentimental original, natural, normal, nascut din femeie, este (Re)nasterea din n0u, din apa si Duh.

    Apreciază

    • Ma scuzati d-le Iosif dar mi se pare ca practicati discriminarea, ceea ce este si profund nedrept. Oare oamenii imaturi, sau inconstienti, sau irationali si a-sentimentali, ori ne-originali, sau artificiali, anormali, sau nascuti din barbat (daca nu din femeie…) sau din cine stie ce altceva (d-voastra stiti mai bine ca deh, de la AAAE citire), n-ar avea si ei dreptul sa-si retraiasca copilaria renascandu-se din nou sau din ou, sau din apa (nu din femeie???), ori din duh? De ceeee….? Nu sunt si ei fiinte lasate de Dumnezeu? Hai va rog io frumos sa faceti un mic efort rational-sentimental si sa acordati tuturor sanse egale. Daca s-ar putea…

      Am impresia ca v-am mai vazut pe undeva. Cred ca sunteti o re-incarnare… in tot cazul o instantiere polimorfica a unei clase arhetipale veche de când lumea. Adica ca sunteti (cel putin) neoriginal (ca sa nu mai vorbesc de alte aspecte rational-sentimentale) ceea ce va cam scote din definitia celor nascuti din femeie cu sanse de renastere din ou. N-ati vrea sa ne intalnim noi doi si sa ne apucam sa dåm urâtii afara din lume? De curiozitate.

      Apreciat de 2 persoane

      • D-le poet(icus) sa stiti ca „zeu” rimeaza cu „seu” (nu ce „său”)… Si in genere cu poezia stati foarte prost, in schimb o duceti si mai rau cu p-roza (vânurilor, apropo si de dez-orientare)… iar cu logica vai si amar. Nu cred ca se zice „Întâiul Fiu” ci „Unicul Fiu”, din considerente teologice si de corectitudine politica. Formula pe care o utilizati lasa loc de ne-unicitate, iar daca unicitate nu e, intaietate nici atat. Apropo si de retorica domniei voastre despre Tată si Frate…

        ELIBERAT? Fireste ca toata lumea, ca toti oamenii, fii lui Dumnezeu. Nu este cazul sa faceti caz din asta. In versuri cu atat mai putin. Mai ales ca d-voastra oti fi fiind ELIBERAT (majusculat) dar de liber nu sunteti liber, ci dimpotriva, sunteti captiv, acaparat, scalv, prizonier, al unor clisee care va posedeaza si care, din motive cu totul si cu totul enigmatice, va suna bine de va vine sa dati cu ele in populatie, in public, mândru nevoie mare (asa ca d-voastra). Daca voiati sa bateti in retragere si sa abandonati asociatia propusa in scopul nobil al alungarii urâtilor din lume, pe care v-ati repezit s-o acceptati fara sa va uitati in oglinda, puteati gasi si d-voastra o scuza mai modesta, nu trebuia sa va izmeniti iarasi si iarasi, inselat in asteptari de catre alunecoasa muza a poeziei in versuri cu rime (in/dar) si cu conotatii pioase si mistice. Serios acuma. Ce să presupun? Ca mai aveti de D-ELIBERAT sau nu? Aceast-i intrebarea (eminamente retorica).

        P.S. Cam multa impocrizie in recomandarea adresata altora de a nu purta masaca sau de renunta la ea, cata vreme domnia voastra va gasiti intr-un perpetu bal mascat, mereu in costum de „iezuit”, „ecumenic”, „mesianic” si „apostolic”, incercand s-o faceti be Bibicul. A se slabi dupa golire, d-le Mache Telemah.

        Apreciază

      • @Iosif Gre – Orice conversatie cu d-voastra este un naufragiu.

        Incercarea d-voastra (artificiala) de a-l constata ar fi un simplu si disgratios exces daca n-ar fi pur si simplu falsa, un teribilism ieftin al cuiva care tine musai sa mai zica si d-lui ceva, sa divagheze „siret”, sa se dezvinovateasca, sa dea vina pe altcineva, sa schimbe vorba, vorba vine, chiar cu pretul intrarii cu oistea-n gard. Pentru domnia voastra zgomotul este sensul suprem si unic al comunicarii. Fac zgomot deci comunic. Comunic ca sa fac zgomot.

        Am esuat pe banc(A) de nisip… Wow, ce adanc ati vorbit, si ce muzical… Curata poezie. Dorinti nemarginite plantand intr-un atom. Deci ati invins?! Bravo. Aplauze. Aferim…

        Si ce faceti? Ma lasati asa esuat in banc(A) de nisip? Nu incercati si d-voastra sa ridicati un pic nivelul discutiei cu un aforism istet? Macar nitel, un pic peste linia de plutire. Acolo cu un cliseu cat de mic, de chic, despre AAAE-uri? Cu un citat din Solomon? Sau din evanghelii si evangheliste (gen Sandra Brown)? Nimic? Ah, viclean mai sunteti si plin de tertipuri. M-ati atras in smarcuri, pe maidanul lui Bursuc, in nisipurile miscatoare. Ah. Ati facut-o inadins? Nu pot pentru ca sa crez un asa afront, facaut din motiv fara rezon, de cineva ca d-voastra, adica ca om adult, gingas si talentat, constient, rational-sentimental original, natural, normal, nascut din femeie… si perspicace cat cuprinde, care vine si zice: „Ba tu stai de conversatie cu mine? Esti un prost.„. Am eu cum sa va contrazic? Cam n-am. 😦 Impotmolit in nisipuri nu am ce altceva de facut decat sa astept tortura. Vreun videoclip evanghelic ales pe spranceana de apostolul Iosif, dupa chipul si asemanarea sa… Stai sa vezi…

        Apreciază

      • @adam2 – @iosif0 – misto epigrama asta cu pluta care pluteste pe nisip in timpul acela (va ies calambururile, ceva de speriat, direct din sughit) dar parca tot mai bun era un videoclip. Incercati?

        P.S. Super sa mi se treaca cu vederea faptul ca va accord formal prezumtia de normalitate si statutul de interlocutor valid. Mai exageram si noi, ce sa facem? La urma urmei, la o scara mai mare, nebunia este perfect normala, incadrandu-se perfect in peisaj. Aveti mintea cu chirie sau in locatie de gestiune?

        Apreciază

      • elegia lui gre-blea

        frunzele cade pă scară, io-si-fe
        plutele o dă în bară, io-si-fe
        mătrăguna se rasfață, io-si-fe
        moașă-ta se dă pe gheață, io-si-fe
        iar tu te dedai la fapte,
        tot așa ca musca-n lapte,
        ca să ieși și tu în față
        iosif, iosif, io-si-fe
        lipsă la apocalipsă.

        morala: ai rântaș și în gulaș,
        predicatul sau căprița… of, of, lele…

        Apreciază

      • io-si-fe – se pare ca sunteti indragostit de capra de la metrou pana peste cap, intrucat ai postat-o de nenumarate ori, am impresia ca chiar de mai multe ori decat ati apelat la inavtaturile lui solomon in situatii de-astea de genul hai sa mai zica si gura ta ceva. Dupa ce ca erai si asa marginit acuma mai sunteti si monoton. Cred ca ar trebui sa-i zici si tu un merci beaucoup adorabilei gazde pentru nemarginita marinimie cu care-ti ingaduie sa bolborosti nimicuri cu scopul unic de a te lua in seama. Si si mie ca te iau. Sper sa mi se contabilizeze la fapte bune.

        Apreciază

  5. Parca sunt intr-o poezie de Ion Pillat…desigur , e un sentiment nostalgic, si proza dvs e plina de poezie!
    Casa amintirii
    E casa amintirii o casa cu pridvor,
    Cu brane si chilimuri pe incaperi zidite,
    In drumul catre dansa tin straja dreapta plopii,
    Si in pereti icoane de morti batrani vegheaza:
    Stramosi din alta vreme de cari, uitand de jocuri,
    Copii, ne-apropiaram privind cu ce sfiala
    La fetele lor sterse de sfinti in manastiri.
    In casa amintirii nu-i astazi si nu-i ieri,
    Caci orologiul vremii a incetat sa bata,
    Si clipa netraita a inghetat pe el.
    Dar prin iatac adesea te-apuca si te fura
    Miresmele cosite cu florile de fan
    https://Versuri.ro/w/l377
    Pastrate sub racoarea panzetului de in.
    Si, seara, pe divane in linistite-odai
    Tot mai pogoara cantec si zumzanit de struna
    Ca de pe alauta plapandelor visari,
    Cand, in apus de soare si rasarit de luna,
    Simtim zadarnicia intailor uitari.
    Raman aceleasi toate, si somnul fara zbucium
    Il dorm sub coperisul aceluiasi trecut.
    Stafie, trece gandul prin casa mea straveche
    Sub raza calauza a visului tacut…
    Si inchizand in urma odaile straine,
    M-am dus, m-am dus in lume, cu-atatia morti in mine.

    Apreciat de 1 persoană

Lasă un comentariu