Când era doar o fetiță și stătea pe genunchii bunică-sii se oglindea în piatra neagră de pe inelarul bătrânei. Mâna unui bijutier din alt veac zăbovise mult pe niște simboluri complicate, cu dantelării ce îmbrăcau toată falanga, ca o plantă cățărătoare acaparând orice spațiu gol. Toată dantelăria sprijinea piatra neagră, lustruită de timp. Fetiței îi plăcea piatra: dacă o privea suficient de mult, retina i se umplea de negru, negrul se dizolva într-un nimic dens, unde puteai vedea o altă lume. A crezut mai întâi că e lumea orbilor, unde nici negrul nu există și unde văzul nu e luat vreo clipă în calcul. Dar orbii „văd” aceeași lume ca și ea, atunci când nu se uită în piatra neagră, doar că o văd cu vârful degetelor. Lumea din piatră, mormanul de nimic, era cu totul altceva, stând să explodeze de atâta energie nevăzută, poate gânduri ce nu s-au născut încă, poate amintiri mucegăite ale unor femei bătrâne sau chiar ale unui pântece de munte, mâncat de ape și vreme. Când a crescut suficient de mare cât să nu mai încapă pe genunchii bunicii, a poftit să-și pună inelul pe deget și s-a rugat de bună-sa să i-l dea și ei, pentru probă. Bunică-sa, care nu-și putea necăji vreodată nepoata, s-a codit puțin, dar până la urmă a cedat dorinței fetei. A încercat să-și scoată inelul înțepenit, și-a umezit degetul, s-a uns cu unsoare și a tras cu încăpățânare. Inelul nu a vrut să se clintească, iar dantelăria ce-i îmbrăca toată falanga, i-a intrat adânc în carne. Se umflase mâna bunicii, iar inelarul îi zvâcnea dureros. Nu a fost chip să-l scoată și nepoata s-a mulțumit să-l admire doar pe mâna bunicii. Când nu se pierdea în reflexele halucinante, pline de năluci, fata se minuna de montura complicată și de mâna bunicii, cu pielea creponată plină de pete maronii, gata să se transforme în pulbere. „Mă trage pământul”, zicea bunică-sa, uitându-se la inelul cu piatră neagră și la petele pigmentate de pe piele. Când a murit bătrâna, maică-sa a scos de pe degetul moartei inelul cu piatră neagră și inelul s-a lăsat scos cu ușurință de pe falanga împuținată. Fata ar fi vrut inelul pentru sine, dar maică-sa nu a întrebat-o și l-a pus pe propriul deget, unde dantelăria și-a croit repede un cuib, de unde nu s-a mai lăsat dusă. Lumea din piatra neagră, montura plină de semne nu-i erau accesibile decât când privea mâna mamei: mână de femeie bătrână, pe care o trăgea pământul, așa cum ar fi zis bunică-sa. Petele de pigment se înmulțeau pe lângă piatră și pielea se subția, până la dispariție. Și a murit și maică-sa, iar ea, repetând o istorie de familie, a scos cu ușurință inelul de pe falanga vânătă și și-a pus-o sieși, simțind printre lacrimi o mulțumire adâncă. Mult timp a petrecut în lumea din piatra neagră, încercând să descifreze nimicul. Când a putul să-și mute atenția de la magia hipnotizantă și neagră, a văzut și frumusețea desăvârșită a monturii pe degetul ei inelar. Și-a privit frumoasele mâini sub strălucirea neagră. De neînțeles de ce ar fi vrut să-și scoată inelul, a cărui dantelărie se lipise de carne și nu se lăsa clintită din loc. Femeia a putut doar să renunțe în a scoate de pe deget superba bijuterie de familie: putea vedea cum inelul îi împodobește mâna. Mâna bunică-sii. Mâna maică-sii.