Nu știu câți dintre noi își trăiesc prezentul așa cum își doresc. Asta ți-ai dorit să faci? Așa ți-ai dorit să fii? Atunci când aveai puțin trecut în spate, viitorul era mare și ușor de previzionat. Încăpea totul în viitorul de la 20 de ani: puteai să faci ce vrei, să fii ce vrei, să lași pe mai târziu sau să renunți. Ai de unde. Pe la 20 de ani, viitorul meu arăta altfel decât arată acum. În centrul viitorului de atunci erau multă mișcare, lumină și posibilități. Mă vedeam în imagini kinetice, făcând, rezolvând, călătorind. Pe negândite, viitorul a început să se topească într-un scurt prezent cu jumătăți de măsură, jumătăți de obiective realizate și jumătăți de satisfacție. Așa se întâmplă că, în paralel cu existența fizică, cuantificată de prezentul material, cealaltă existență, ca un alter ego himeric, ne însoțește până la dispariție. Cealaltă existență e plină de posibilitățile neîmplinite și de alternativele existenței certificate de prezentul real. E plină de îndoieli și de regrete, de analize a deciziilor luate de-a lungul timpului, de dorința de a da timpul înapoi pentru a face unele corecții. „Dacă aș mai avea 20 de ani și mintea de acum” spun adesea oamenii trecuți de prima tinerețe, cu vocea nostalgică a celeilalte existențe și cu convingerea că ar lua alte decizii, ar alege altfel, și-ar croi destinul mai înțelept. Trist este că, uneori, acel altfel, pe care oamenii l-ar alege dacă li s-ar da șansa și roata s-ar mai învârti o dată, este complet diferit de prezentul fizic, ceea ce nu poate însemna decât un munte de dezamăgire, de o actualitate de netăgăduit. Când viitorul se împuținează, ni-l imaginăm mai cu zgârcenie, speriați că ne-am putea dori prea mult, cu superstiția de a nu alunga bruma de noroc ce ne-a ținut în viață până acum. În urmă se tot mărește trecutul, care aduce cu sine experiența. E o experiență prețioasă, experiența de viață, care ne învață să fim cuminți și să ne mulțumim cu puțin, în timp ce cealaltă existență se îmbogățește cu ceea ce ar fi putut să fie, dar n-a fost. „Așa a fost să fie” sau „ce ți-e scris în frunte ți-e pus” îți spune câteodată cealaltă existență, a tuturor posibilităților, cu vocea sătulului în fața flămândului. E doar o încercare convențională de a te deroga de răspunderea propriului prezent: nu ești tu de vină că nu ai știut să-ți transformi viitorul visat în prezent. Cealaltă existență își permite să fie mărinimoasă, ca o femeie splendidă în fața unei femei urâte: ești frumoasă, îi spune frumoasa urâtei, cu voce sigură și neimplicată, în timp ce gândește contrariul. Dar femeia urâtă o crede, pentru că are nevoie s-o creadă, și o iubește totodată, pentru că nimeni altcineva nu i-a spus vreodată ceva atât de frumos. Tot astfel, cealaltă existență furnizează doza de iluzie de care existența manifestă are nevoie. Într-un final, unii dintre noi, vom renunța cu totul la prezentul insipid și ne vom muta definitiv în cealaltă existență. Vom povesti lucruri care nu s-au petrecut, vom avea amintiri fără corespondent în realitate, vom vorbi cu noi înșine în alte ipostaze, pentru că în cealaltă existență eul de azi se poate întâlni oricând cu eul de la 20 de ani. Nu mai ai viitor și ai inceput să mori, dar dintr-o inerție interpretată greșit, rămâi în viață, spre disperarea nepoților cu viitor mare și trecut mic.
Încă mă gândesc la viitor. Viitorul meu s-a micșorat, s-a făcut cuminte, prin dispariția imaginilor kinetice. În centrul viitorului meu se conturează o imagine statică, foarte vizuală, scăldată de o lumină blajină, ca de foc de lemne. Nu-mi văd bine chipul din viitor, dar văd perfect că stau într-un fotoliu destul de confortabil și am în poală o pisică, făcută ghem. Între mine și pisică se află un pled subțire, pe care mă tot străduiesc să-l alung din viziunea mea. Nu reușesc și îl las acolo, îngrijorată puțin că m-ar putea durea genunchii. E un viitor cuminte, așa cum m-a învățat tot prezentul meu transformat în trecut. Cealaltă existență ar putea să-mi lase măcar acest viitor.
Categorii:Oameni, Proza scurta
SUNT UN ADOLESCENT REBEL 
Intre verbul a exista, (a fi) a trai,(a simti) este o diferenta infinita, iar între aceste d0ua, original, natural, normal,atemporal, esential, paradoxal, subliminal, însa… *VITAL*, se afla spatiul cognitiv ReAl, imaginar sau…virtual, în care stam indiferenti, iresponsabili si imobili, sau activam, actionam, ne zbatem, luptam si concuram unii cu altii pentru mai …NIMIC.
O duminica reala, minunata, binecuvântata cu bucurie, pace, fericire si Lumina Divina AAAE, drag Adolescentrebel !
ApreciazăApreciat de 2 persoane
Existăm sau trăim? Cât de adevărat trăim? Cu fantasmele trecutului, iluziile viitorului și provocările prezentului.. Zi frumoasă și ție.
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Traim fiecare în functie de credinta/credintele mostenite genetic, ori acumulate strategic pe parcursul calatoriei prin vale (desert), în functie de experientele trecute, de nivelul evolutiei cunoasterii propriilor gânduri, imaginatii, vise si perceptii, ale trairilor liber alese, constientient/responsabil vs inconstient/iresponsabil.
ApreciazăApreciat de 1 persoană
@Iosif – Magistral maestre, magistral. V-a iesit superb. Incepusem sa ma indoesc de talentul d-voastra si cand colo ati scos-o iarasi, inegalabil:
„Intre verbul a exista, (a fi) a trai,(a simti) este o diferenta infinita, iar între aceste d0ua, original, natural, normal,atemporal, esential, paradoxal, subliminal, însa… *VITAL*, se afla spatiul cognitiv ReAl, imaginar sau…virtual, în care stam indiferenti, iresponsabili si imobili, sau activam, actionam, ne zbatem, luptam si concuram unii cu altii pentru mai …NIMIC.”
Ba maestre e monumentala. Am ras cu lacrimi. Felicitari.
ApreciazăApreciază
Bravos, @Arca lui Goe ! Daca ati „râs cu lacrimi”, comentariul meu si-a atins scopul, care scuza… erorile, zic eu.
ApreciazăApreciat de 1 persoană
https://psihologiadeazi.ro/iata-ce-se-intampla-cand-intelegi-diferenta-dintre-a-indruma-si-a-ajuta-o-persoana/
ApreciazăApreciază
M-ai făcut praf cu postarea asta! Mă regăsesc 100% în ceea ce scrii. Doar că viitorul meu e mult mai scurt. Mai am de rezolvat imaginea aceea cu fotoliul și pledul, pisicile există, două.
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Nu sunt de acord! Fiecare cu viitorul lui… sau face parte din subconștientul colectuv? Sau…avem același viitor? 😀
ApreciazăApreciază
Eu nu „vad” nici un viitor! Nu il mai am?
ApreciazăApreciat de 2 persoane
Mmm, nu știu ce să zic. Nu vezi nici măcar că la vară stai pe plajă? Că dacă nu, e nasol. Măcar viitorul apropiat, mâine, poimâine…vezi și tu viitorul cu pensie, ce naiba.
ApreciazăApreciat de 2 persoane
Ma strofoc tot da nu-mi iasa! Nici cu pensia, nici cu marea, cu nimic!
E bine si asa….mai putine dezamagiri!
ApreciazăApreciat de 2 persoane
Tatăl meu, astă vară, considera că nu mai are niciun viitor, că-i bătrân .Pe urmă m-a pus să-i caut un scuter pe emag. Dacă vrei scuter, ai deja un viitor, iar eu m-am liniștit.
ApreciazăApreciat de 2 persoane
Nu-mi trebuie ca stiu cateva metode mai simple de predat lingura! Cel mai aproapr viitor ce mi-l pot închipui e ciorba de pui si pârjoalele….peste vreo ora! Se pune?
ApreciazăApreciat de 2 persoane
Uf, mi-ai luat o piatra de pe inimă. Se pune, cum altfel. Pare un viitor apetisant.
ApreciazăApreciat de 2 persoane
Asa ma gândesc si eu! Avand o zi „buna” am dat o tura pe la cofetarie si am luat niste prajituri imense cu frisca…Il invat eu minte pe diabet!😂
ApreciazăApreciat de 2 persoane
Incep să înțeleg de ce e viitorul incert. 😂
ApreciazăApreciat de 2 persoane
😂😂😂
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Nu cred că e fix același! Doar cu asemănări.
ApreciazăApreciat de 1 persoană
@Adore – Exista prozatori facuti pentru a scrie la persoana întâi. Singular. Sau singulari. Altii se consacra la persoana a doua, singular sau plural, totuna, hartuidu-l pe cititor cu maieutici bizare si fortandu-l sa fie de voie de ne/voie personaj principal. Ca critic literar pot afirma cu toata taria ca tie ti se potriveste mânuså proza la persoana a treia. Plus ca, ar mai fi de zis ca, din motive cu totul si cu totul enigmatice (dupa cate-mi pot da seama) imi lipsesc teribil twist-urile care te consacrasera, intristandu-ma cumva renuntarea ta la imprvizibilitate. Sper insa sa nu tragi concluzia ca nu mi-ar fi placut compunerea ta. Mi-a placut si m-a emotionat in aceeasi masura in care li s-a intamplat d-lor Iosif si Ioan (Greblea / Sperling)… Preupun ca pandemia a grabit un pic ideea de criza existentiala la mijlocul vietii, care de obicei inspira astfel de proze.
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Desi poate fi mai clar cu versuri la vedere:
ApreciazăApreciază
Accept critica, deși în apărarea mea pot aduce argumentul că inspirația (cu persoana a treia cu tot) vine când vrea ea, nu când vreau eu. Am scris în viața mea două versuri superbe, fără rimă. Dacă l-aș fi scris și pe al treilea (vers) aș fi stricat magia poeziei. Așa că am lăsat-o nescrisă (e in cealaltă existență). Că îmi ești prieten o să-ți spun că poezia mea era despre a 39a zi a potopului. Ai dreptate cu pandemia, a început să mă plictisească.
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Sunt absolut sigur ca este o poezie geniala.
ApreciazăApreciat de 2 persoane
Dl Goe, uneori chiar si tu te înșeli.
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Teoretic, prin reducere la absurd, este posibil sa fie așa cum spui…ca uneori chiar dl.Goe să se înșele. 🙂 Dar momentul si locul ales pentru a face o astfel de remarca trivială (banală), nu este deloc adecvat, întrucât în speța de față, nu exista probe valabile, accesibile cuiva (oricui, inclusiv tie) care sa susțină teoria ta. Nici formal, nici substantial… Daca sesizezi ce vreau sa spun. La urma urmei, in ce privință as putea sa ma înșel? Eu n-am zis ca poezia ta e genială, ci ca eu sunt absolut sigur ca este o poezie genială. A mă înșela in privința asta ar echivala cu faptul ca n-as fi absolut sigur. Ceea ce este o imposibilitate, de vreme ce sunt sigur. Poate vrei sa spui ca mint, sau ca n-ar trebui sa fiu absolut sigur. dar că „mă înșel” nu poate avea aplicare aici. Dincolo de aceste aspecte formale, ar mai fi in discuție însăși genialitatea incontestabila a poemului, pe partea substanțială a problemei, întrucât acest poem subzistă in cealaltă existență, cea potentială, imaginară, ideală, cea perfectă, pe care ai ratat-o, si la care, prin urmare, una la mana, ca nu ai access, si doi la mana, că prin definiție, acolo toate lucrurile sunt perfecte si toate poemele sunt geniale. Altminteri care ar mai fi sensul existentei unei astfel de realități alternative? Proza propusa de tine despre cealaltă existenta susține implicit tocmai lipsa de sens a modestiei care te impinge la afirmații hazardate precum cea de mai sus. 🙂
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Rationamentele tale, ce decurg unele din altele, par corecte, ceea ce înseamnă că tu chiar nu te înșeli, așa că voi reformula: ai întotdeauna dreptate, iar eu am scris o poezie genială, cu două versuri fizice pe care nu le voi arăta nimănui, niciodată, iar ceea ce poate fi arătat e ascuns dincolo, în cealaltă existență, pierdut pentru umanitate și pentru mine deopotrivă. Îmi convine.
ApreciazăApreciază
De altfel, sunt absolut sigur ca ai făcut aceasta afirmație cu scopul precis de a ma determina sa te contrazic, si fiind-ti prieten, am găsit de cuviință ca ar fi lipsit de sens sa-ti înșel așteptările. 🙂
ApreciazăApreciază
Se prea poate, e un reflex care intră automat, ceva de genul I’m not a robot, ca un mesaj de verificare.
ApreciazăApreciază
I could not refrain from commenting. Very well written!
My homepage: 예스카지노
ApreciazăApreciază