Drama petrecută într-un bloc din Constanța, in care a izbucnit un incendiu, și în care o femeie și-a pierdut viața, căzând de la balcon, în încercarea de a-și salva amintirile, m-a răscolit peste măsură. Știrea în sine, prezentată obsedant la orele de maximă audiență, este zguduitoare prin ea însăși, dar mai ales prin motivul care a stat la baza tragediei: o lumânare pentru un fiu decedat a declanșat incendiul, iar laptopul în care erau stocate poze a fost motivul colateral al morții femeii, care s-a întors în flăcări pentru a-l recupera. Fără cea mai mică intenție de a bagateliza tragedia, este ca în jocul nostru „dacă ai fi obligat să stai pe o insulă pustie, ce obiect ai lua cu tine”. Că jocul ar putea fi jucat paroxistic și transformat într-o tragedie, nu m-am gândit niciodată. L-am jucat cu seriozitate, când mi-am închipuit ce aș salva din casă în caz de cutremur, veriga slabă a curajului meu, când mintea îmi paralizează și am reacții paradoxale. M-am gândit, la rece, în lipsa cutremurului, că mi-aș salva actele, pentru a putea demonstra într-un potențial viitor că am o identitate. Femeia aceea a ales să-și salveze amintirile, cu prețul vieții, și te poți gândi că prețul a fost prea mare. Sigur că te poți gândi, la rece, judecând de pe margine, așa cum sunt în stare să mă gândesc într-un moment de liniște tectonică, ce aș salva în caz de cutremur. În momentele de panică, de joc paroxistic, de flăcări care te fac scrum sau cutremure care te zdrobesc, se arată, probabil, adevărata valoare pe care o atribuim persoanelor dragi, morților noștri sau obiectelor din casă, iar banii, bijuteriile sau ceasurile de colecție devin neimportante, deși am investit în ele ani de muncă.

N-o să te întreb pentru ce ți-ai risca viața în situații limită, pentru că nu vei ști să-mi răspunzi, lipsindu-ți condițiile concrete de lepădare a rațiunii. Alegerea e irațională și foarte onestă.

Cu ani în urmă, stăteam pe balcon, cu soțul meu, într-o seară. Și cum priveam în jos, la viermuiala străzii, vedem amândoi cum pe țeava de scurgere, suficient de largă, se ivește capul bătrânei noastre pisici (aveam încă pisica). Țeava de scurgere era lungă, betonată și paralelipipedică, iar pisica, de aceeași formă paralelipipedică, se străduia să se împingă pentru a scăpa de strânsoare. Se vede treaba că țeava îi venea cam strâmtă și pisicilor nu le place înghesuiala. O vedeam cum inaintează în gol și, soțul meu, fără să se gândească prea mult, escaladează balustrada și, pe partea exterioară a balconului, ținându-se doar cu o mână, se întindea, în gol și el, să îndese pisica înapoi. A fost singura dată când am tras mâța de coadă, înapoi în apartament. Bărbată-miu a sărit înapoi și-mi amintesc cum stăteam amândoi, fără vorbe, să ne venim în fire, tremurând ca două piftii. Curajul ne arsese în toiul peripeției, iar noi rămăseserăm sleiți, în pragul leșinului, îngroziți de posibilele consecințe, la care ne-am gândit prea târziu. Întâmplarea a avut un final fericit, dar putea să nu aibă, și ar fi îngroșat rândurile dramelor stupide, mediatizate la orele de maximă audiență: „un prost a căzut de la balcon, încercând să-și salveze frumoasa și nu prea deșteapta pisică”.

Drame stupide? Da. Sunt stupide, pentru cei care nu joacă jocul în condiții de paroxism. Laptopul cu amintiri și pisica sunt motive foarte serioase să mori. Sunt neprețuite.