Puțin soare, un petic de cer albastru, două muște bete și o albină zumzăitoare sunt suficiente să trezească pofta de a sărbători primăvara. O plimbare pe malul lacului mi s-a părut o idee potrivită de a cădea la pace cu mine însămi, proaspăt ieșită din iarnă, anotimpul în care simt că mor puțin câte puțin. Mi-am zis că o să mă bucur de liniște, de căldură și de senin. Cum socoteala de-acasă nu se potrivește cu cea din târg, ideea unică de a mă plimba pe malul apei se pare că încolțise în jumătate din creierele din cartier și a trebuit să împart bucuria primăverii cu o mulțime de oameni, singuri sau în perechi, mergând agale, cu mâinile la spate și cu ochii ațintiți spre luciul apei. Printre pescăruși gălăgioși, două lebede albe, mari și demne, alunecă fără efort pe oglinda apei, lăsându-se admirate de mulțimea de gură-cască. Pe malul apei, printre firele de iarbă, poți vedea câte o buburuză greoaie, dezmorțindu-și piciorușele. Trezirea trebuie să fie anevoioasă, așa cum e orice trezire, pentru că buburuzele abia se mișcă și doar la o privire atentă îți dai seama că nu sunt moarte, simple puncte roșii în iarbă. Te întrebi din ce crăpături au ieșit și ce le zorește să se obosească în travaliul trezirii. Din alte cotloane și ascunzișuri, la un loc cu gărgărițele, au ieșit să-și dezmorțească membrele anchilozate niște făpturi ale primăverii, trezite din somnul iernii de primele raze ale soarelui. Au ochii sensibili la lumină și îi țin pe jumătate închiși, cu pleoapele lăsate peste priviri goale. Sunt epave antropomorfe, fără trecut, prezent sau viitor, într-o luptă permanentă cu clipa ce are să treacă: lupta pentru supraviețuire. Sunt oamenii care nu există, pentru că e puțin probabil să aibă acte de identitate, să plătească impozite sau să fie luați în vreo evidență. Nu există pentru că nimeni nu-i vede: sunt ocoliți așa cum e ocolit un rahat în mijlocul drumului, iar privirile se întorc dezgustate de la ei. La rândul lor, oamenii care nu există nu văd pe cei care se plimbă primăvăratic pe malul apei, cu mâinile la spate și, prin urmare, nu se stânjenesc de ei. Își descheie paltoanele, puloverele, cămășile, lăsându-și eczemele să se încălzească la soare. Au pe ei toată garderoba, pe care o poartă cu sine peste tot. O femeie își descalță ghetele rupte și își bagă picioarele neomenești în apa lacului, spre disperarea unui copil cocoțat într-un cărucior șchiop, plin de boarfe. Femeia îl înjură zgomotos de mamă și copilul tace, continuând să o privească atent. E tot ce are mai bun pe lume și îi e frică să n-o piardă în apele lacului. Dar femeia vrea doar să-și răcorească picioarele sau să facă prima baie pe anul ăsta și copilul poate sta liniștit. Cei ce se plimbă ocolesc natural perimetrul mamă-copil-cărucior, fără să-i privească sau audă și își clătesc ochii cu alunecarea ușoară a lebedelor regine. Mai departe puțin, un bărbat handicapat, cu ambele picioare amputate, își bea mințile și blesteamă omenirea, în general, și, din când în când, câte un trecător ghinionist. Mie însămi mi-a răsărit în față, de cine știe unde, o formă umană cu ochii tulburi și mâinile roșii, pline de leziuni sângerânde : „fata lu’ tata” mi-a zis arătarea, cu vocea guturală extraordinar de blajină, iar eu am înțepenit de spaimă și repulsie, neștiind ce să fac. Iar el, omul care nici nu există, s-a aplecat în fața mea, repetând întruna „fata lu’ tata” și eu m-am speriat că omul mă vede, așa cum și eu îl văd, deși el nu există pentru cei ca mine, după cum nici eu nu exist pentru el. În clipa următoare am știut că mă înșelasem: nu mă vedea deloc, dar îmi vedea câinele, pe care s-a aplecat să-l mângâie. „Fata lu’ tata” și-a arătat dezinvolt burta, s-a rostogolit pe spate, cu labele ridicate, expunându-se în toată vulnerabilitatea sa. O limbă lungă și roz a lins încălțările desfundate și obrazul bărbos, de vârstă nedefinită. Mâinile roșii au scărpinat-o între urechi, au mângâiat-o pe burtă și de-a lungul spinării. Câinele meu a fost, poate, singura făptură care s-a bucurat de tovărășia omului care nici măcar nu există. Când mi-am dat seama de asta mi s-a făcut rușine și aș fi vrut să îndrept lucrurile, dar nu am știut cum. M-am mulțumit să privesc lebedele-regine, alunecând lin pe luciul apei. Le vedea oare și omul care nu există?