Dacă Hannibal Lecter ar avea un frate, acesta ar fi deghizat în vânzător ambulant și în afara legii, chiar la capătul aleii din spatele blocului meu. De când s-a încălzit vremea, cam de când au ieșit ghioceii, a ocupat un colț al trotuarului, la răscruce de alei, unde e vadul mai mare, cu afacerea sa de comerț. Vinde ce cu mintea nu gândești, iar ghidușia negustorească e că niciodată marfa de ieri nu seamănă cu marfa de mâine, întru combaterea plictisului cumpărătorului. Trec pe lângă el zilnic și, nu mai știu când, a venit și momentul în care am început să ne salutăm, ca niște cunoștințe oarecare ce eram. La fel de firesc a venit clipa când, în afară de binețe, ne mai întrebam unul pe altul cum stăm cu sănătatea, despre nepoți sau căței, școală online și politică. În cel mai subtil mod cu putință, firesc precum inspirul, a venit și momentul în care a vrut să-mi vândă ceva, dar eu nu m-am lăsat prinsă în capcană și i-am spus, din capul locului, că nu voi fi niciodată clientul lui și că nu mă interesează deloc marfa lui. El nu s-a supărat și am rămas prieteni. Vânzătorul seamănă teribil cu Anthony Hopkins, într-o perioadă nu prea fericită. Poartă haine de un cenușiu uniform, de atâta uz, peste care o bundiță cu blăniță și floricele roșii înveselește vestimentația. În gură are dinți puțini și, tocmai de aceea, evidenți, atunci când îți vorbește. Raritatea dinților îi dă un specific al surâsului, cu obrajii supți și gura crispată: este zâmbetul lui Hannibal Lecter, incomplet, superior și pervers. Ochii sunt albaștri și raționali, sclipind de inteligență și sunt detaliul cel mai interesant de pe fața vânzătorului de la colțul aleii. Sunt ochii unui bunicuț cumsecade, care poate ucide de plăcere în timpul liber, pe care și-l petrece ca un criminal în serie. Una peste alta, îți vine să-l iubești, cu puțină teamă, așa cum îți iubești animalul de companie care e o cobră. Cu periculoasa lui carismă, într-o zi mi-a întins un buchet de zambile. Le dădea ieftin, dar eu i-am reamintit înțelegerea noastră, în baza căreia era obligat să nu mă plictisească. Mi-a zis să le iau așa, fără bani, că sunt de treabă. Poate să zic bogdaproste, să fie de sufletul mamă-sii. Le-am luat, că nu știam ce să fac și, în timp ce le miroseam, îl auzeam spunând, că i-oi da eu ceva, când oi avea bani. Am plecat cu florile, nemulțumită de ideea că bunicuțul Lecter ar putea crede despre mine că nu-mi permit trei zambile. Când să uit de zambile, au apărut urzicile, de care m-am ferit ca de satan, că mă enervează să le curăț. De sufletul maică-sii, să zic bogdaproste. Cum să refuzi? Le-am spălat eu, la un loc cu toată familia, solicitată de urgență și am gătit trei linguri de urzici, împărțite la trei măgari. Le-am înghițit greu, necăjită că mănânc din pomana nevoiașului bunicuț. Nu am mai rezistat și am ieșit din casă să-mi plătesc produsele pe care nu am vrut niciodată să le cumpăr. Mi-am promis să ocolesc colțul comercial și să evit interacțiunea din care ieșeam prost, orice aș fi făcut. Problema e că-mi uit promisiunea și suport consecințele. După urzici a fost dulceața de cătină, pentru imunitate, că sunt cam gălbejită. Nu, nu, să nu refuz, că e de sufletul maică-sii. Doar bogdaproste. Nu veți ghici niciodată ce am pe balcon, într-o găleată: niște bețe cu câteva ramificații pline de pământ. Bețele sunt uscate ca niște vreascuri (nu mă pricep deloc), dar am fost atenționată că în doi ani o să-i mulțumesc, când o să mănânc struguri din propria producție. Butași de viță de-aia bună, face ciorchini de juma’ de metru, doar să-i pun în pământ și, în acest moment, mi-a făcut și un semn cu unghia pe un băț, să știu cât să-l bag în pământ.Nu-mi trebuie, nu vreau, nu am bani? Să fie de sufletul maică-sii, că mai trec eu pe acolo. Acuma, pomana asta mă obligă, că trebuie să cumpăr puțin teren arabil, în zonă de deal, să-mi plantez cei patru butași de viță. În plus, nu pot să-l las pe bunicuț să-și închipuie că nu-mi permit patru bețe aproape uscate, pe care cere cât mă lasă inima.

Nu știu, că nu există multe explicații. Ori Hannibal Lecter are un frate care vinde urzici, coacăze și butași de vie la colțul străzii mele și în acest caz creierul mi-a fost spălat cu profesionalism. Ori am întâlnit cel mai competent psiholog de marketing și vânzări. Ori sunt fraieră. Oricare ar fi adevărul este evident că nu am cum să mă opun sorții.