Mi-am pus Waze-ul, că experiența m-a învățat că la o destinație nouă nu ajung decât după multe încercări și eșecuri. Simțul meu de orientare este cu desăvârșire absent și sunt capabilă să refac un traseu doar după ce bătătoresc bine calea. Așadar, am deschis Waze-ul și, fără eforturi prea mari, dar cu încredere orbitoare în minunata aplicație, am urmat supusă toate indicațiile: aglomerație, semafoare la care puteam să-mi iau și prânzul, treceri de pietoni interminabile, blocaje prin intersecții. Traseul indicat m-a dus într-o zonă mai liniștită, pe străduțe laterale cu sens unic și cu clădiri cochete, umbrite de copaci groși, despre existența cărora nici nu știam. Când să am un gând de mulțumire către Waze, că m-a scos din vacarmul de pe bulevardele mari, s-a întâmplat că mi-a murit bateria telefonului și vocea suav-fermă (o voce feminină, care ar face față la orice hot-line) a tăcut. Nu mi-a mai spus nimic. Am rămas stingheră în mijlocul străzii cu sens unic, al cărei capăt se vedea, cu opțiunile de fac la stânga sau fac la dreapta. Am așteptat să se arate cineva și să întreb cum pot ajunge la destinația mea. Strada, deși în buricul târgului, era pustie, semn că rezidenții nu se trezesc prea devreme sau, dacă se trezesc, nu ies din casă. Am sărit la primul trecător ivit, care s-a minunat că am luat-o pe acolo pentru a ajunge la punctul meu terminus și mi-a dat o sumedenie de indicații pe care le-am uitat pe loc, reținând că trebuie să fac la dreapta în capul străzii. Pe scurt, până am ieșit înapoi în vacarmul mare, am oprit la fiecare intersecție, întrebând un copil, o doamnă cu un cățel, un muncitor care făcea niște găuri în șosea. Waze-ul mă dusese departe de trasee aglomerate, făcând un ocol generos, ce nu mă apropiase prea mult de destinație. Adică m-a plimbat pe străduțe frumoase, unde m-a și părăsit, după ce m-a sedus cu vocea aceea de hot-line. Cu siguranță i-aș fi apreciat altfel simțul umorului dacă nu eram eu subiectul ironiei sale.

Cu altă ocazie, inteligența artificială m-a mințit (frumos, ce-i drept) și mi-a spus că cerul e parțial înnorat, cu zero șanse de precipitații. În ciuda faptului că vedeam cu ochii mei norul negru de deasupra mea, absolutul din zero șanse de ploaie pe care mi-l afișa aplicația m-a convins să plec la plimbare, cu aerul că afară e doar parțial înnorat și, nicidecum că cerul stă să se prăvale peste mine. Ei bine, s-a prăvălit, transformându-mă în cea mai plouată femeie cochetă din lume. Mi-am imaginat că IA hohotește în sistem binar, în timp ce aplicația îmi arăta în continuare șanse de precipitații zero.

Cel mai amuzant mi s-a părut (poate pentru că nu am fost implicată; e doar o știre citită) când, la nuș ce meci de fotbal s-a folosit o cameră superinteligentă, care să urmărească mingea, fără s-o piardă din ochi. Calitatea imaginii și firul epic al meciului ar fi trebuit să fie excepționale, dacă nu ar fi intervenit dorința de miștocăreală a IA. Camera inteligentă s-a îndrăgostit, pur și simplu, de capul arbitrului, chel și rotund ca o bilă. Suporteri lipsiți de simțul umorului au fost nemulțumiți că nu au putut vedea jocul cu mingea, nevoiți fiind să admire tot timpul capul chel al arbitrului.

Nu mai spun că mi-am amenințat câinele că-l duc la dresaj și, de atunci, deși căutările mele pe internet nu au fost niciodată despre dresaj, primesc întruna reclame la centre de dresaj (cer iertare cățelului, că nu am vorbit serios, ci au fost doar niște vorbe spuse la nervi).

Acum mă întreb dacă aș putea fi convinsă vreodată să folosesc un automobil autonom, nefiindu-mi străină abilitatea de a râde (de mine) a inteligenței artificiale.