Proza scurta

Albastrul

De câteva ori a fost cât pe ce să renunț. Nu știam cu adevărat dacă asta vreau. Am amânat momentul până când mi-am strâns tot curajul, iar noaptea nu am putut să închid nici măcar un ochi: m-am gândit cum o să fie, ce o să zică maică-mea când o afla și, spaima mea cea mare, dacă n-o să simt nimic-nimic, și inerția care mi-a intrat în carne e mai presus de curajul meu. De asta am nevoie, să simt ceva, orice, care să miște ritmul imperturbabil al inimii mele, chiar de-ar fi ultimul lucru făcut de mine în această viață trecătoare.

Mi-am verificat cu atenție ținuta și am fost mulțumit. Doar paloarea neobișnuită a obrazului neodihnit, ca o previziune morbidă a ceea ce voi fi, îmi dădea fiori reci pe șira spinării și îmi făcea mâinile să tremure puțin. Am mai verificat o dată ceasul de la mână și i-am admirat din nou afișajul fosforesent. Ceasul ăsta îmi plăcea foarte mult și ideea ridicolă că s-ar putea sparge m-a umplut de dubii. Evident, dacă ceasul s-ar sparge, nu ar mai conta, pentru că eu voi fi definitiv avariat, imposibil de a fi necăjit de spargerea ceasului. M-am liniștit și, cu ritmul inimii constant ca un mecanism stupid, m-am aruncat în gol, cu toată efervescența sinucigașului. Am simțit aer albastru în jurul meu, smulgându-mi cu forță din atomii trupului meu. În cel mai ironic mod cu putință, aerul- condiție necesară, dar nu și suficientă, a vieții, îmi tăia respirația și căderea mi-a părut interminabilă. Mă fluidizam încet, iar atomii mei se făceau albaștri: îi puteam vedea cum se alătură văzduhului și se integrează firesc în el. Acum ar trebui să-mi văd caleidoscopic viața, dar nu văd decât bucăți de orizont și chipul unei fete băiețoase, pe care nu am știut niciodată cum o cheamă. Sărea coarda sau alerga bezmetic pe maidan, acolo unde-mi pierdeam și eu vremea când încă mai simțeam ceva. Atunci durerea mă durea și bucuria mă îmbăta, iar inima o lua des la galop, obligându-mă să o astâmpăr cu palma apăsată pe piept. Avea fata asta vreo 11 ani, genunchi murdari și juliți și purta haine care-i rămăseseră mici. Bucăți mari de piele măslinie îmi rămâneau pe retină mult timp după ce mi se arătau de sub rochia prea scurtă.Eu aveam aceeași vârstă și mă uitam cu gura căscată la fata care crescuse prea mare pentru hainele de le purta: părea mai mult decât goală și împrăștia senzualitate în jurul ei, fără nici un pic de emfază. Nu știa că e femeie, continua să sară coarda într-un picior, dar eu am știut că ea e femeia care mi-a scurtat copilăria, răpindu-mi inocența.

Mi-am privit ceasul și m-am neliniștit din nou. Trecuseră 55 de secunde de cădere în gol și, aproape panicat, am apucat inelul și am tras. Parașuta s-a deschis impecabil și fata cu genunchii juliți mi-a dispărut din fața ochilor. M-am apropiat nebunește de pământ și am aterizat ca la carte, fără să cad. Cerul mi-a rămas deasupra, iar eu lăsasem puțin din mine acolo, puteam vedea încă niște atomi albaștri care-mi aparțineau. M-am bucurat foarte mult că nu mi-am spart ceasul și că inima mi-a bătut nebunește, așa cum nu a mai făcut-o de mult.

Categorii:Proza scurta

Etichetat ca:

7 răspunsuri »

  1. Fabuloasa ideeIA sariturii gândului în „gol” prin eter(nul)…Google ! Felicitari sincere !
    Un weekend fascinant, minunat, binecuvântat si luminat, drag adolescentrebel !

    Apreciat de 1 persoană

Lasă un răspuns la adolescentrebelcom Anulează răspunsul

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s