Nu vă grăbiți să vă gândiți la cine știe ce chestii scatologice. Discuția despre acel scaun intră sub influența laboratoarelor specializate în coprocultură și coproparazitologie. Despre scaunul pe care alegi să-ți pui șezutul e vorba. Totul a pornit de la vizita mea la fostul palat regal, unde tronul și-a regăsit locul, după ce a fost în pribegie prin județul Argeș. Tronul, așezat pe o estradă de trei trepte, deasupra muritorilor de rând, este lucrat din lemn aurit, încrustat cu pietre prețioase, iar tapițeria vișinie, ornată cu fir auriu, oferă puțin confort șezutului și spatelui ocupantului. Dincolo de frumusețea incontestabilă a scaunului regal, m-a lovit austeritatea sa corectă, caracteristica principală a regalității. Dintr-o perspectivă simplă, nu oricine poate ocupa tronul. În mod clar, ocupantul cu sânge albastru al tronului trebuie să fie destul de subțirel și cu o coloană vertebrală dreaptă, excluzând (din fabricație) posibilitatea unor plăceri gurmande sau a unor sieste confortabile, tolănit într-o rână, cu obrazul proptit în palmă. Scaunul regal nu-ți permite asemenea răsfăț, nici măcar în chip de refulare a unor frustrări curente, permise în mod obișnuit oricărui cetățean de rând, care poate mânca „pe sistem nervos” și lenevi postprandial cu telecomanda în mână. Am înțeles de ce unii regi potențiali își iau lumea în cap, preferând să uite că sunt de viță nobilă: își doresc alternativele austerei experiențe regale. Cum aș spune eu, schimbă scaunul regal cu spătarul tare și incomod cu un banal scaun de birou, pe care te poți învârti, lăsa pe spate sau plimba prin cameră, dacă ai chef. Nu punem la socoteală înălțimea reglabilă și posibilitatea să îți pui un picior sub tine în timp ce spătarul cu formă anatomică îți blagoslovește spinarea. Una peste alta, scaunul regal din sala tronului a fost motivul unui râu de simpatie (amestecată cu înțelegere și compasiune) pentru regi și regine, așa cum ai uneori pentru „săraca fată bogată”. Nu pot vorbi de alte jilțuri domnești, cu vechime crescută, de o simplitate ascetică nemărginită: domnitorii respectivi, cel puțin în jilț, treceau testul coloanei vertebrale drepte, de neclintit. Jilț domnesc sau scaun regal, important este ce se află în vecinătatea acestora. Poți să fii sigur că în jurul tronului nu se găsește nimic, sau, dimpotrivă, se află mult spațiu, lipsit de repere care să-l delimiteze în vreun fel. Drumul spre tron e lung și copleșitor, și chiar dacă ochiul s-ar putea bucura de frumusețea marmurei sau linia dantelăriei iscusite de pe plafon, mai degrabă ești strivit de spațiul gol din jurul majestății. Probabil că și majestatea însăși pățește la fel, singură în jilțul aurit, un veritabil pat al lui Procust, ce taie, augmentează și compensează lipsuri și surplusuri omenești.

Dacă ai visat vreodată să fii rege (poate în copilărie) sobrietatea tronului ar trebui să-ți dea de gândit. E posibil să preferi scaunul meu de birou, cu pielea (ecologică) jupuită pe mânere și cu o roată blocată, care îmi zgârie parchetul. Confortul este, însă, incontestabil și, într-un asemenea scaun, ai toată libertatea ce-i lipsește unui rege. Cu coloanele uriașe de marmură (atingerea e chiar de mătase rece și netedă) te-ai putea obișnui. O pot dovedi: la câteva sute de metri de palatul regal, într-o clădire dantelată și ciobită, umbră întunecată a luminii de la început de secol, două coloane într-un cerdac își expun cu tristețe torsiunile paralele, spre bazele migălite de daltă. Au mijloc subțiat, ca niște fecioare și, peste mijloc, în chip de cingătoare, o frânghie. O frânghie pe care sunt puse rufe la uscat.