E puțin probabil ca Aristotel să fi avut ca muză un teckel sârmos răsfățat, dar nu este cu totul imposibil. Preocupare străveche, obținerea celei mai desăvârșite stări de bine a fost motiv de polemică între gânditorii greci. Eudaimonul lui Aristotel nu pare să fie necunoscut câinelui meu, care ilustrează, în cel mai simplu mod cu putință, un întreg curent filosofic. Eudaimonia sau hedonismul (fără a fi sinonime perfecte) definesc scopul vieții (unde-i scop e și sens) ca fiind obținerea fericirii, cu orice preț. Fericirea lui Aristotel este una cuminte, obținută prin evitarea nefericirii, la care adaugă prezența unor virtuți (și stoicii înglobează virtuțile în fericire) precum frumusețea, sănătatea și bogăția. Teckelul meu, cunoscător al daimonului lui Aristotel, îmi arată în fiecare zi unde începe și unde se termină fericirea, făcându-mă parcă de rușine, atunci când uit să apreciez lucruri simple și banale, cum ar fi somnul, siesta, osul de ros sau mâncatul de rahat. Acestea sunt punctele cardinale ale fericirii câinelui meu, dar, prin extrapolare, ale oricărei ființe dotate sau nu cu ceea ce numim conștiință.

Somnul. Câinele meu se face covrig, închide ochii, oftează o dată cu mare aplomb și începe să sforăie. Totul în mai puțin de un minut. Tipul ăsta de „mers la culcare” îmi este complet necunoscut, dar am cunoscut persoane care, în drum spre serviciu, pe parcursul a trei stații de autobuz, trăgeau un pui de somn. Deși nu știau, erau fericite.

Siesta. Presupune întotdeauna o masă bună, fără restricții și fără excese. Este deja un motiv de fericire dacă ai parte de ea. Conceptul de siestă activă, pe care am încercat să mi-l autoinoculez, este în totală contradicție cu părerea despre siestă a câinelui meu. Se opune cu toate cele patru membre scurte înfipte în pământ și îmi lasă la îndemână doar opțiunea de „plimbat împotriva voinței proprii”, prin târâre. Cu multă consecvență, teckelul meu m-a convins că după o masă bună putem gusta plăcerea descrisă la punctul anterior.

Osul de ros. Este o bucurie ce merge de la simplu la complex, în funcție de dimensiunea osului. E una din bucuriile supreme ale unui teckel, iar întreruperea ei poate duce la accidente, precum „mușcatul mâinii care te hrănește”. Metaforic vorbind, osul de ros, în afara fericirii, poate aduce o grămadă de probleme asociate, pe care omul și le asumă în subsidiarul plăcerii. Varietatea oaselor de ros este infinită și doar lipsa de imaginație te poate priva de această plăcere, fie că-i vorba de lectură, dans, sex sau vânătoare.

Mâncatul de rahat. Pentru câinele meu este o plăcere fabuloasă, la care nu renunță în ruptul capului, în ciuda multiplelor consecințe pe care le suportă (mă face să mă pierd cu firea). Mâncatul de rahat are o conotație instinctuală, la animal și om, cu precizarea că, la acesta din urmă, poate îmbrăca forme diverse, de la bârfa pe stomacul gol până la intrigi complicate care produc efecte importante. Nimic nu poate înlocui mâncatul de rahat, dar ce trebui să reținem e că această acțiune are consecințe.

La asta se reduce prietenia teckelului meu cu daimonul lui Aristotel, deși nici cel al lui Epicur nu-i este străin. Îmi dau seama din oftatul mare, din preaplinul binelui, pe care cățelușa îl scoate din pieptul sârmos, în timp ce se face covrig, după masa copioasă pe care a mâncat-o dintr-o suflare, imediat ce am venit de la plimbare. Bineînțeles că a ales, cu demnitate, să suporte și vreo două consecințe peste fundul moale, că azi a fost o zi foarte fericită.