Oameni

Iele

Sunt tinere și frumoase, zburdalnice și năbădăioase. Ademenesc tinerii frumoși, care au deja aleasă, cu mișcări languroase și chemări dulci. Le plac bărbații „luați deja”, poate pentru a-și face jocul mai captivant. La urma urmei, sunt niște nemuritoare răsfățate, care simt nevoia să-și verifice forțele de cuceritoare. O fac în noaptea de Sânziene în poienițe, luminișuri silvestre și răscruci. În urma lor, iarba rămâne pârlită, sub forma unui cerc bătătorit de jocul ielelor, iar animalele ocolesc acele locuri. Dacă le auzi vocea ești deja condamnat, pentru că nu te poți opune dorinței pe care o trezesc în tine. Te vei prinde în hora lor nebună și vei dansa până la ultima suflare. Uneori, dacă le zărești dansul în lumina lunii, rămâi pocit, sluțit și mut, cu mințile rătăcite. La fel ți se întâmplă dacă bei apă după ele și, de aceea, la țară, se acoperă căldările, gălețile și fântânile.

Nimeni nu știe să le descrie exact, pentru că cel ce le-a văzut și ar putea vorbi despre ele, a rămas mut și nebun în urma întâlnirii cu ele. Se presupune doar că sunt fecioare despletite, cu păr subțire, ca niște fire de vânt. Le place luna, care le argintează trupul diafan, cu sânii la vedere. Au o voce extraordinar de frumoasă, cu care vrăjesc bărbații rătăciți în noapte, chemându-i la joc.

Sunt niște fete rele, dar răutățile lor au ceva ludic și nu te poți gândi la ele cu spaimă sau cu înfricoșare. Dimpotrivă, aproape că îți dorești să le vezi dansul în lumina lunii, fără ca ele să prindă de veste, așa cum ți-ai dori să faci sporturi extreme sau să pescuiești un monstru marin. Este vorba de acel pericol riscant, care poate fi ultimul în viața ta, dar, dacă scapi nevătămat, îți produce o bucurie nemăsurată.

Sunt făpturi ale aerului, ca niște năluci de abur și sunt verișoare bune cu naiadele, nimfele, sirenele. Trăsătura lor comună este dorința de seducție, ca formă principală de joacă, urmată de pedeapsa muritorului care le-a căzut în plasă.

De iele te poți feri, după cum se spune pe la țară, cu usturoi, leuștean sau, pentru protecție completă, cu un cap de cal înfipt într-un par: ielele se sperie de așa grozăvie (cum s-ar speria, de altfel, oricine) și fug departe de acel loc. Așadar, te poți feri de iele prin mijloace la îndemâna oricui (mai puțin calul), dar (cred eu) ar fi păcat.

Unii le-au zărit și au apucat să vorbească despre ele: V. Voiculescu în „Lostrița”, unde un tânăr este sedus de un pește sclipitor, cu unduiri de femeie ademenitoare. Tânărul își pierde mințile și plătește cu viața, prețul îmbrățișarii lostriței. M. Eliade, în „Noaptea de sânziene”, alege pentru personajul său, retragerea din timp, ca formă de renunțare la cotidianul anost, vorbind despre eterna condiție umană, între mit, metafizică și contemporaneitate. În „Jocul ielelor”, al lui C. Petrescu , dorința intransigentă a certitudinii, deasupra oricărei nuanțe sentimentale, duce la epuizarea personajului principal: prins în propriile sale certitudini, sfârșește prin a se împușca.

Categorii:Oameni

2 răspunsuri »

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s