Într-o oră de fizică, una din primele ore de fizică, o profesoară mi-a vorbit despre o relație indestructibilă între viteză și timp. Spunea că, dacă mărești viteza, câștigi timp. Profesoara era mică și slabă și-și cumpăra haine pentru copii. Constituția o ajuta să trăiască în mare viteză și gesturile și vorba îi erau repezite, în contrast cu volanele rochițelor pentru fetițe de 12 ani. Descoperise secretul și ni-l împărtășea și nouă, copii îmbrăcați adecvat cu hăinuțe de copii. Un timp nu mi-a păsat de secretul ei, pentru că aveam o mare de timp în față. Sufletul îmi stătea lipit de piept și mergeam înainte cu viteză mică. Apoi am vrut să trăiesc mai multe vieți într-una singură (cine n-a vrut să arunce primul piatra) și mi-am amintit de profesoara de fizică, argintul viu pierdut între volane. Am mărit viteza și am văzut că profesoara nu se înșelase. Trebuia să fii atent totuși la pericolele pe care nu poți întotdeauna să le eviți din cauza vitezei. La viteză mare câștigai timp, cât să fii frumoasă, deșteaptă, războinicul luminii, bolnavă, mamă, soție, bărbat și scriitor pe blog: o grămadă de vieți într-o singură viață, toate din pricina șmecheriei cu timpul manipulat de viteză. Nu mi s-a părut nepotrivit; în jurul meu toți păreau să cunoască secretul.
În urma mea, chiar când mergeam cu viteză de croazieră, am auzit zgomote înfundate, ca niște suspine înăbușite. Am crezut mai întâi că mă lasă motorul, dar nu era nimic grav. Era doar sufletul meu, gata să-l pierd, rămas mult în urmă din cauza vitezei. Îmi tot spunea că adulții îmbrăcați cu haine de copii nu sunt de încredere și că în relația indestructibilă dintre viteză și timp trebuie să se fi insinuat o eroare. Cum de nu văd, îmi spunea sufletul, abia târându-se de oboseală, că la viteză mare pierd tot timpul și nu câștig nimic. Nu l-am crezut, dar mi-a fost milă de el și l-am așteptat să se cuibărească la locul lui preferat, pe torace, cam în dreptul inimii. Gâfâia de acum și am fost nevoitâ să reduc viteza foarte mult. Aproape că m-am oprit și în gândul meu contorizam timpul care se risipește când stau pe loc. Surpriza a fost că mi-a plăcut să risipesc timp, în timp ce sufletul lipit de piept își venea în fire. M-a făcut să-i promit să las deoparte niște vieți și să mă concentrez pe una singură, fără să mă mai gândesc la relații fizice fără aplicabilitate metafizică. Cum puteam să încep o existență nouă, acum la mijlocul vieții, decât cu un ou? Un ou fiert moale, fix trei minute, că nu fac rabat la timp. Un univers întreg, concentrat într-un gălbenuș cleios, așa cum îmi place mie. M-a uns pe suflet.
Ce faci aici? Poezie, proză, introspecție? Sunteți îndreptățiți să întrebați asta. De fapt, nu fac nimic. Este doar forța de frecare.
Categorii:Oameni, Proza scurta
SUNT UN ADOLESCENT REBEL 
Se cheamă forța de frecare pe care… nu-i frâna, ci motorul universului (…). Fe-licitări pentru întoarcerea la literatură. O data, de doua ori, de trei ori. Adjudecat pentru summa cum laude…
ApreciazăApreciat de 2 persoane
În caz că nu râzi de mine, îți mulțumesc. De fapt, îți mulțumesc oricum.
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Cu plăcere… Râdeam de bucurie, cu tine nu de tine. De vorbit am vorbit sincer si serios. Imi place proza ta de azi. Dacă asta înseamnă ceva pentru tine (cât de cât), am iată încă motiv de bucurie. 🙂
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Înseamnă.
ApreciazăApreciază
Nu-mi mai amintesc exact relatia viteza timp din fizica(daca e sa fiu cinstita, spre rusinea mea nu-mi mai amintesc mare lucru din fizica in general), dar stiu ca in graba asta anoastra de a castiga timp pentru cat mai multe multe dintre vietile acelea pe care ni le dorim, nu intelegem ca de fapt pierdem timpul singurei vieti care conteaza de fapt.
ApreciazăApreciat de 2 persoane
Ai prins bine ideea. Într-un timp (destul de recent, înainte de pandemie), era un trend să bagi de seamă că ziua nu mai are 24 de ore. Ba avea 16, ba 18, doar 24 nu. De fapt, zilele noastre sunt ticsite de activități și 24 de ore nu-ți mai ajung.
ApreciazăApreciază
Nu timpul e de vină că nu ne mai ajunge, ci cursa continuă la care participăm, listă lungă de obiective pe care trebuie să o bifăm ca să ne simțim împliniți. Și tot alergând ajungem să ne întrebăm despre rostul nostru, dacă suntem doar piese într-un mecanism uriaș sau avem și noi propriile noastre vieți.
(cred ca am dublat comentariul, te rog să-lștergipe cel anonim…)
ApreciazăApreciat de 3 persoane
Da, asta am vrut să spun, cu regretul că la teorie stau mai bine decât în practică.
ApreciazăApreciază
Faina Dis CERN Ere
ApreciazăApreciat de 1 persoană
🙂
ApreciazăApreciază
… Și tu mi-ai dat mie o idee acum! 🙂 Era cât pe ce să ți-o scriu, dar lasă, o păstrez, poate iese mai mult decât un comentariu din ea.
ApreciazăApreciat de 2 persoane
Cred că sunt momente in care e imperios necesar sa te miști ca argintul viu, ca sa nu pierzi nimic si momente in care aceeași necesitate de a nu pierde nimic te obliga sa faci risipa de timp…
ApreciazăApreciat de 2 persoane
Cu siguranță, doar că uneori te ia valul.
ApreciazăApreciat de 1 persoană
ApreciazăApreciat de 3 persoane
Sunt de acord😄
ApreciazăApreciază
M-am gândit la tine ieri. Sper că ești bine și bucuroasă. 💐
ApreciazăApreciază
M-ai impresionat si emoționat. Sunt bine și sănătoasă, chiar și bucuroasă. Sper că și tu la fel. Sunt în vacanță😃, dar voi reveni în curând.
ApreciazăApreciat de 2 persoane
De cand cu vacantele astea ale tale interminabile de la blog, d-na Fotosinteza12 se auto-exilase (spre conservare) pe Arca lui Goe, unde numai usor nu e de trait, printre alte lighioane.Haide odata!
ApreciazăApreciază
Ai intuit bine. Lipsa de timp indică gradul nostru de exteriorizare, de pierdere în superficial. Și invers, pe măsură ce ne apropiem de nucleul ființei noastre devenim tot mai tangenți cu eternitatea. Sufletul se măsoară în alte ritmuri decât economia de piață și productivitatea. Dar asta e, societatea de azi ne proiectează, uneori împotriva voinței noastre, în afară, la periferie.
ApreciazăApreciază