Proza scurta

Nunta

În calitatea mea de pacient al unui sanatoriu de boli mintale aveam tot dreptul să vorbesc, la orice oră, cu doctorul meu. Așa că am cerut să-l văd, să-i mai povestesc o dată întâmplarea și să-mi spună că nu am de ce să-mi fac griji, că nu sunt nebun. Nebun e vecinul meu de salon, prins de încheieturile mâinilor și picioarelor de grătarul de metal al patului. Curelele cu care era legat vecinul meu conjuctural se înnodau cu niște panglici roz, în total dezacord cu statutul de matematician talentat. Căci vecinul meu, nebunul, era un matematician talentat, în timpul în care nu era Mântuitorul lumii, deoarece credea cu sfințenie că matematica va salva lumea, dacă sunt descoperiți algoritmii potriviți. Se pare că eram internat în aripa Iisușilor, unde era mai liniște. Vecinul, slab ca un schelet acoperit de piele, zăcea răstignit în pat, fără să aibă vreo nevoie sau nemulțumire. Privea un punct din tavan, ca și cum se uita fix în raiul matematicienilor, cu o privire albastră. Aducea puțin cu un Iisus smălțuit din biserica la care mergeam uneori, doar că vecinul meu părea un Iisus mai autentic; poate din pricina privirii albastre care nu convingea pe nimeni, dar te putea fermeca. Oricum, eram bucuros că vecinul meu era liniștit și toaleta era doar a mea, pentru că Iisus n-o folosea. De fapt, Iisus nici nu mânca vreodată, ba chiar nici să clipească nu l-am văzut. Uneori veneau la el doi infirmieri și îl hrăneau prin tuburi pe care i le băgau pe gât și cu o pâlnie în care turnau lichidul nutritiv. Pentru că ce intră trebuie să și iasă, infirmierii mai băgau tuburi și în alte găuri pe care le găseau, iar Iisus suporta totul fără împotrivire și fără să-și dezlipească privirea din tavan.

Doctorul meu mâncase merdenele. Mi-am dat seama după firimiturile din barbă. Avea halatul alb, un pix și un carnet de notițe, așa cum are orice psihiatru. Totuși, firimiturile din barbă îmi dădeau impresia că e un psihiatru fals, care nu mi-ar putea dezlega enigma și, cu atât mai puțin, nu mi-ar putea spune dacă sunt sau nu nebun. Se apucase deja să scrie în carnet, înainte să mă invite să-i mai povestesc o dată întâmplarea. Cred că nu o mai putea auzi: o auzea de o săptămână, de când eram aici, de mai multe ori pe zi. Dar eu nu eram nebun și trebuia să înțeleg ce mi se întâmplase.

Așadar, rătăcisem drumul pe munte și s-a înnoptat deodată, fapt care mi-a stârnit panica. Mi-am aruncat rucsacul și am păstrat doar lanterna. Am alergat ore, lovindu-mă de rădăcini și trunchiuri de copaci. M-am trezit într-un cătun acoperit de întuneric, de parcă nu aveau curent electric. Vedeam drumul neasfaltat, vedeam umbrele negre ale acoperișurilor, dar nicăieri nu zăream nicio lumină. Și deodată, urmând drumul, mi-a apărut în cale acea clădire scăldată în lumină și plină de mișcare. Am deschis ușa și am intrat într-un hol pătrat, pe unde treceau grăbiți chelneri cu tăvi supraetajate și cu șervetul pe braț. Tot intrau pe niște uși batante, cu două gemulețe rotunde, ca niște hublouri. Dincolo de uși se petrecea grozav, cu muzică și veselie. M-am dus către uși și, ridicându-mă pe vârfuri, m-am uitat prin hublouri. Vedeam o estradă pe care trei cântăreți își dădeau sufletul: unul cânta la țambal, unul la vioară și unul din gură. Vedeam chelnerii alergând cu fețe grave și cu tăvile pline. Auzeam râsete, chiote, zgomot de tacâmuri și de veselă. Auzeam chiar și pașii dansatorilor pe dușumelele de lemn. Cântărețul din gură striga ceva pentru soacra mică și iarăși auzeam chiote și râsete. Dar pe nuntași nu-i vedeam. Prin hublourile înalte vedeam o sală mare, luminată și goală, exceptând chelnerii și muzicanții. În schimb, auzeam veselia dintr-o sută de piepturi, vocile a o sută de oameni și chinul dușumelei dintr-o sută de picioare. Chiar când mă întrebam dacă sufăr de halucinații, ușa batantă s-a deschis, lovindu-mă cu putere. Un chelner ieșise în goană, iar zelul său pentru petrecerea cu nuntași invizibili și gălăgioși mi-a produs o comoție.

„Domnul doctor, e posibil să nu fiu nebun? Ce-am văzut eu acolo? Îmi joacă mintea feste sau am deschis vreun portal către altă lume?”

Doctorul, cu o mină preocupat profesională, își mângâia barba și se pregătea să-mi spună, a nu știu câta oară, cum vine cu halucinațiile. Și atunci a glăsuit Iisus: „Era o nuntă de lilipuți”.

Categorii:Proza scurta

Etichetat ca:,

2 răspunsuri »

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s