Dragoste

Irealități

La început îți spui că e doar o indispoziție trecătoare, dar că ea este puternică și va trece repede peste hop. Apoi te trezești că te rogi din toată inima să se facă bine mai repede pentru că ea nu e chiar atât de puternică și se face din ce în ce mai mică, chiar sub ochii tăi. Ochii îi sunt obosiți, trupul i se usucă și face eforturi să ne facă pe plac, adică să înghită o picătură de lapte, după care simte nevoia să se odihnească. Respiră greu și se luptă pentru o gură de aer, iar plămânii i se destind cu un zgomot greu, șuierător. Și tu nu poți decât să te rogi să se facă bine (e vârsta, doamnă, ne-a spus medicul de pe ambulanță) și agonizezi într-o neputință care îți sfâșie trupul pe dinăuntru, dar mai ales sufletul, care, pesemne, sâlășuiește în torace, în dreptul inimii, căci acolo te doare cel mai tare. Și te rogi, zi după zi, și pe nesimțite, rugăciunea se transformă: să se termine mai repede, să se sfârșească odată, căci ea nu merită un asemenea chin. Și într-o zi, pe la prânz, sufletul a ieșit cu un oftat, lăsând trupul puțintel adunat în mijlocul patului. Iar tu rămâi confuz, golit de emoție, lovit în moalele capului. Te uiți la vacarmul din jurul tău și nu-l înțelegi: haine, farfurii, mâncare și lumânări. Iar trupul răcit rămâne indiferent la tot zgomotul din lume, mic și stingher în sicriul lui cel nou. Tu vrei să știi, dincolo de simțuri și rațiune, dacă ea e bine, acolo unde s-a dus. Și chinul tău e atât de mare încât ea, cu bunătatea pe care o știu atât de bine, îți trimite de veste că totul e așa cum ar trebui să fie. Sau ce altceva ar putea însemna fluturele mare, bătând din aripile neverosimile, pictate cu roșu, negru și alb? Neverosimilă era chiar prezența lui în aerul rece, de toamnă. Nepăsător în excentricitatea lui, fluturele s-a rotit multicolor în jurul meu și a dispărut în lumină, acolo unde se duc toți fluturii și toate sufletele curate. A luat cu sine chinul și neliniștea și a lăsat în urmă o pace tristă și bună, cu lacrimi cuminți. Un băiat bătrân, fără o vârstă certă și cu un retard vizibil i-a purtat crucea pe ultimul drum și nimeni nu putea fi mai potrivit pentru o asemenea menire: cu demnitate lipsită de păcat purta povara pe umeri, fericit că poate fi de folos. Apoi, nu știi când, te trezește din visul care nu e vis, dar așa pare, zgomotul sec al bolovanilor de pământ, lovind lemnul cel lustruit. Doi gropari abrutizați de munca ingrată și atât de necesară, imuni la moarte și la viață totodată, îți aduc aminte că asta a fost tot, pentru că s-a terminat, iremediabil și definitiv. Ești la fel de buimac ca băiatul care a purtat crucea și, într-un fel egoist și omenesc, te bucuri de golul emoțional, sperând că durerea cea mare a trecut. Abia mai pe seară, când vrei să adormi, apare și dorul. Acel dor fără leac.

Categorii:Dragoste, Oameni

Etichetat ca:,

22 de răspunsuri »

  1. Am trecut si eu prin acest supliciu in urma cu trei saptamani….Durerea cea mare este locul lasat liber la masa,in casa ,pe banca unde obisnuia sa se opreasca pentru a-si trage sufletul,si a schimba o vorba cu vecinii.
    Nu am crezut ca lipsa acestui om,TATAL MEU,avea sa ma marcheze pana in cele mai adanci simtiri,acum dupa ce nu mai este,dar sper din tot sufletul sa ne vegheze de acolo de sus ,unde nu mai este durere,si sa ne iubeasca asa cum numai el stia sa o faca ca un adevarat parinte….
    DUMNEZEU SA-I ODINEASCA PE TOTI CEI CE NU MAI SUNT PRINTRE NOI…

    Apreciat de 2 persoane

  2. Mie Covidul mi-a luat dreptul de a o vedea vie pentru ultima dată, dreptul de a o conduce pe ultimul drum… A murit anul trecut, la sfârșit de martie. Condoleanțe, fată dragă.

    Apreciază

  3. Sunt cu inima si sufletul alaturi de toti cei ce pleaca la locul si casa de veci, lasând în urma lor stari de agregare apasatoare, de goliciune, neputinte si sentimente reci. Doar gândul, credinta, speranta, dragostea si dorinta revederii în alte sfere si dimensiuni ale perceptiei cognitive, mai poate mângâia sufletele celor ramasi sa-si continue Calea în aceasta dimensiune pamânteasca, în care razboaiele perpetue cu propriul sine (Ego) sunt cele mai grele, iar putini sunt cei ce reusesc sa-l învinga, devenind proprii lor eroi învingatori.
    Sincere condoleante !

    Apreciază

  4. Pentru că suntem oameni, suferim la plecarea celor dragi, deși ca buni creștini ar trebui să fim fericiți că au trecut într-o lume în care nu mai este durere, nici întristare, nici suspin. Dar în acele momente de durere cine se mai gândește la altceva decât la imposibilitatea comunicării cu cel dispărut. Simți cum munți se pravălesc peste tine, simți neputința de a schimba starea de fapt, te revolți împotriva divinității care a lăsat să se întâmple așa ceva, urli către cer și apoi lași râuri de lacrimi să-ți curgă din ochi. E greu să plângi, ca să nu pari un om slab, dar fără aceste lacrimi nu există vindecare. Oricum, vindecare completă nu va fi niciodată. Dar vei privi din altă perspectivă pierderea, Vei începe să te bucuri pentru clipele fericite petrecute împreună, îți vei aduce aminte cu drag de aceste clipe. Astfel, încet-încet, sufletul se va apropia de un echilibru, dar balanța nu va fi niciodată în echilibru perfect….
    Condoleanțe! Dă-ți voie să plângi și înlocuiește durerea momentului cu amintiri frumoase pentru că noi toți vom păși într-o zi pe calea asta …

    Apreciat de 1 persoană

  5. Niciodata nu suntem pregatiti pentru asta. Ne raman amintirile si speranta ca acolo unde se duc sufletele dragi noua, e o lume mai buna. Si, mai ales, ne ramane dorul care, chiar daca acum doare, va veni o vreme in care il vom simti ca un balsam pentru inima care nu uita …
    Condoleante!

    Apreciat de 1 persoană

  6. adolescentrebelcom,
    Am trecut de mult prin momentele acelea când cei dragi au disparut rând pe rând … Nu trece zi sa nu-mi amintesc de ei. 😦 Acum plang pentru cea pe care ai petrecut-o pe ultimul drum, gandindu-ma la tine , la suferinta ta si la toti ai mei care nu mai sunt. 😢 Condoleante . Dumnezeu s-o aiba in paza !
    Dumnezeu sa-i odihneasca in pace pe toti cei care nu mai sunt in viata , dar care cu siguranta au ramas si vor ramane vii in sufletele noastre.
    P.S. Imi inchipui prin ce grozavii ai trecut sa stai acolo langa ea si sa nu poti s-o ajuti . Cand vom scapa oare de nenorocirea asta de boala ?

    Apreciază

  7. @Adore – Nu știu nimic care să fie realmente potrivit de spus in astfel de împrejurări, cuiva aflat in acest fel de convalescență. Poate nici nu există așa ceva. Sunt cu gândul alături de tine, atât cât te știu, si sper că tu cea schimbată in acest fel, iți vei găsi curând alinare, echilibru si consolare in restul lucrurilor si ființelor rămase preajma ta. Dumnezeu s-o ierte si s-o odihnească pe cea plecată.

    Apreciază

  8. Vreme de câteva fraze, am crezut că e doar una dintre prozele tale nebune. La paranteza cu ce-a spus doctorul m-am dezmeticit. Restul l-am citit cu greu. Deși la mine au trecut cinci ani, tot greu mi-a fost să citesc restul. Pentru că știam deja ce-o să spui mai departe. Stranie senzație – că cineva îți fură gândurile și pretinde că sunt ale lui.
    Din păcate (sau din fericire?) eu nu cred să existe o lume dincolo. Sau, dacă există, sper ca celui trecut în ea să i se șteargă amintirile. N-aș suporta gândul că mamei îi este tot atât de dor de mine cât mie de ea.

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s