Speranța unui nou an, mai bun, mai frumos, mai altfel este mereu constantă, deși experiența de viață mi-a arătat că anii trec și cu rele și cu bune aproximativ la fel. Poate despre viteza cu care trec aș putea să spun câte ceva, pentru că, ea, viteza, crește direct proporțional cu vârsta mea. Respiri o dată și te trezești că-i martie și îți pui mărțișorul în piept. Mai respiri o dată și e august, pe plajă. A treia oară când respiri, gata, s-a gătat anul, uraa, revelion. De aceea, momentul trecerii în anul cel nou, dincolo de un entuziasm necontagios și cam forțat, îmi provoacă o oarecare melancolie: mi se face dor de anul ce se duce. Nu și anul acesta, când am reușit să repet o experiență pe care am trăit-o la nouă ani. Pentru că mi se făcuse puțin frig (deși băusem ceva de încălzire) m-am învelit cu o păturică peste umeri. Apoi am tras păturica mai bine, peste tot trupul, apoi am ridicat picioarele pe canapea și, nu știu cum, am alunecat în poziție orizontală. Când am început să mă încălzesc, mi-am închis ochii puțin, doar puțin, dat totuși suficient să mă trezesc în noul an, cu gâtul strâmb și cu modelul canapelei pe obraz. Cică au fost artificii, petarde, strigături (cred pe cuvânt), dar, pentru mine, trecerea în anul cel nou a fost silențioasă și lină. Doar dimineața a fost precipitată (ca de obicei) pentru că blănoasa voia afară. Mi s-a părut că sunt primul om de pe pământ, proaspăt ieșit din peșteră într-un peisaj apocaliptic și tăcut: nicio mișcare, niciun sunet și, evident, nicio țipenie de om. Mirosea a praf de pușcă și a fum. Curios e că liniștea asta e mai îngrozitoare decât alternativa unei cete de bețivi gălăgioși. Așa că n-am zăbovit mult în peisajul apocaliptic și ne-am retras (eu și blănoasa) în propriul microspațiu apocaliptic, unde tronau pahare, sticle, farfurii peste tot, semn că am pierdut câte ceva din distracție. Am început anul făcând o cafea și citind mesajele ratate, care erau cu sutele: la mulți ani, la mulți ani, la mulți ani… Atunci, cu ibricul pe foc și cu telefonul în mână, am făcut o plată: diiing, ați făcut o plată de 511 ron. Eu? Când? Cum? Că doar am intenționat să-mi cumpăr niște bocanci, acum vreo săptămână, dar nu i-am cumpărat, că am zis să fiu chivernisită. Să vezi că m-au găsit haķerii. A, ba nu, e Worpressul care are grijă de mine, ca o mamă bună, să nu-mi expire domeniul, hostul și mai știu eu ce. Nuuuu, nu m-am supărat, că dacă te superi în prima zi a anului o sa te superi tot anul; ba chiar m-am bucurat. M-am bucurat și am hotărât să scriu mai mult, așa…. de-a naibii. Băi, da’ frumos era să mă întrebe și pe mine: „ia spune, proasto, pe ce preferi să dai 500: pe host și domeniu sau pe bocanci?”

Hai, la mulți ani și să va bucurați de noul an!