Pe „l-am uitat acasă” îl cunosc din clasa a patra, când se întâmpla uneori să-mi „uit tema acasă”, așa cum făcea jumătate din clasă. Era doar un truc de sensibilizare a învățătoarei, care, cu siguranță, nu mai auzise explicația asta ingenioasă pentru „nu mi-am făcut tema”. Cred că „l-am uitat acasă” din clasa a patra (și mult mai des în restul școlii) se răzbună în prezent cu vârf și îndesat. Nu mai este un truc ieftin și răsuflat, ci cruda realitate.
Mi-am uitat acasă portofelul când am mers la cumpărături. Fac cumpărături o dată pe săptămână și mă străduiesc să cumpăr tot necesarul pentru această perioadă. Căruciorul de cumpărături dă pe dinafară, cu un veșnic vârf de un bax de hârtie igienică. Toate produsele alea trec pe la casa de marcat, coada în spate se lungește, eu mă chinui să ordonez cumpărăturile în sacoșe și…ups… stai așa, că am cardul în cealaltă geantă. L-am uitat acasă.
Mi-am uitat cheile în ușă, după ce am încuiat-o regulamentar. În seara precedentă (v-am mai povestit) am experimentat somnul cu diazepam. Buun somn, cu trezitul a fost mai rău, că parcă aveam o ceață pe creier. Simțindu-mă vulnerabilă, am verificat înainte de a pleca de acasă gazele, fierul de călcat și toasterul și, mulțumită de mine, am plecat pe ușă. Am încuiat, de două ori, cum fac de obicei și mi-am văzut de treabă. Nu m-am sinchisit, că ce nu știi, nu te afectează. Dar seara, când am ajuns acasă…ups…ce portocaliu fosforescent atârnă în broască. Cheile mele, cu brelocul turbat numai bun să atragă atenția, ca o cutie neagră a unui avion zdrobit de sol.
Mi-am uitat pantofii acasă. Nu am plecat desculță de acasă, ci în papucii de casă, gri-pufoși, cu urechi și botic de șoricei. Mi-am dat seama repede, că mă deranjau tălpile, când călcam pe asfalt.
Mi-am uitat, de nenumărate ori, actele acasă. Asta nu m-a deranjat, ci am mers prin București cu mașina, pe sub nasul polițiștilor de circulație, cu aerul că am toate actele la mine, așa cum și credeam. Cu totul altfel se întâmplă când sunt în mașină și îmi dau seama că nu am acte: devin o persoană cu o mare muscă pe căciulă, hiperprudentă și hipervinovată.
Mi-am uitat… pe asta n-o pot spune aici. Ce mamă își poate uita copilul la grădiniță…Nț, nu vă spun.
Cu adevărat apocaliptic a fost când mi-am uitat telefonul acasă. Întâi a fost panica de început, că l-am pierdut, pe el, pe my precious. Căutat peste tot, „sunați-mă și pe mine”, cu urechi ciulite că poate se aude de undeva. Panica e în creștere, dar stai, că poate l-am uitat acasă. Și sun, sun de pe alte telefoane, că poate îl aude cineva acasă. Sun pe numărul meu de telefon, că e singurul număr pe care-l știu. De auzit îl aude, dar de ce să răspundă, că nu e telefonul lor. Trimit și mesaje, „hei, băiatule, mi-am uitat cumva telefonul acasă?”, cu panica în ascensiune și cu o fărâmă de speranță. Niciun răspuns și eu simt că-mi pierd legătura cu lumea, contactele cu societatea și aproape că nu mă pot mișca. Lasă că trebuie să-mi cumpăr alt telefon, dar până atunci nu știu nici câte grade sunt afară, nici câte noi cazuri de covid s-au înregistrat în ultima zi, nici dacă am comentarii pe blog și, în general, nu știu dacă un meteorit lovește pământul, în timp ce eu muncesc ca proasta. Mă simt stânjenită, incompletă, de parcă mi-am uitat lenjeria intimă acasă. După ore de chin și de deconectare virtuală, vreo colegă îmi dă de leac: ” ți-a trimis bărbată-tu mesaj pe telefonul meu.” Da? Mi-a găsit telefonul? E evident că da, dar conexiunile nu se mai fac. „Nu știu, că nu zice. Zice doar atât: căscato!”.
SUNT UN ADOLESCENT REBEL 
Nu pune la suflet, pățesc și eu multe din experiențele pe care le-ai trait. Dar zâmbesc și trec mai departe.
Pentru a nu rămâne cu coșul plin la casa de marcat, eu mi-am activat plățile cu telefonul, prin NFC, întrucât de acesta nu mă despart( aproapeniciodată). 🙂
ApreciazăApreciat de 2 persoane
Nu pun la suflet, chiar deloc. Alții pun la suflet.
ApreciazăApreciat de 2 persoane
Karma… :))))
Despre faza cu copilul, pot să-ți spun doar atît: nu le dădeam drumul din mînă pe stradă…!
ApreciazăApreciat de 2 persoane
Și eu, când era mititică, tot strâns de mână o țineam. Cu condiția să am pe cine ține de mână, neuitată pe undeva🙄
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Nu-i de glumit cu astfel de situatii ! 🙂 I0′ cred ca viteza 5G nu este recomandata persoanelor trecute de 50+, iar daca acestea ajung dependente de inteligenta artificiala, sunt predispuse si devin sensibile la orice boala, mai cu seama cea de … alzheimer, o afectiune din ce în ce mai raspândita, mai ales în marile aglomeratii metropolitane.
O zi buna si sa auzim numai de bine, draga Adole… !
ApreciazăApreciat de 2 persoane
Nu mai spune chestii de-astea, că mă înspăimântă.
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Și pe mine! Dar parcă are dreptate Iosif…
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Demența e cea mai mare pedeapsă, care lovește în bolnav și în familia lui, dintr-o singură lovitură.
ApreciazăApreciază
Cred ca uitatul e o forma de evadare si un protest fata de cotidianul ce devine plicticos prin a fi atat de repetabil! Eu ma asemui unui trenulet ce se satura cateodata de acelasi traseu si peisaj si sare de pe linie si o ia razna! Nu catastrofal si ireparabil, desigur. Necazul e ca nici saritul de pe linie nu ma multumeste, imi pare ca provoaca un mic haos in jurul meu si haosul nu-mi place si ma intorc iar la orele exacte, numarate, la ocupatiile plicticoase.. 😅
ApreciazăApreciat de 2 persoane
Uitarea e un proces psihic benefic: mai arunci din balast. Mai rău e că împreună cu balastul se mai duc și chestii utile.
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Ai dreptate, Adolescentrebel, am incurcat borcanele. Tu scrii despre uitare, eu despre dorinta de a evada, uneori, din lumea lucrurilor care trebuie facute zilnic si la fel. 🙂
Lasa ca e ziua lui Eminescu maine si o sa evadez in poezia lui:
Si daca ramuri bat în geam
Si se cutremur plopii,
E ca în minte sa te am
Si-ncet sa te apropii.
Si daca stele bat în lac
Adâncu-i luminându-l,
E ca durerea mea s-o-mpac
Inseninându-mi gândul.
Si daca norii desi se duc
De iese-n luciu luna,
E ca aminte sa-mi aduc
De tine-ntotdeuna…
ApreciazăApreciat de 2 persoane
Foarte frumos. O delicată evadare.
Multe trec pe dinainte,
În auz ne sună multe,
Cine ține toate minte
Și ar sta să le asculte?…
Tu așează-te deoparte,
Regăsindu-te pe tine,
Când cu zgomote deșarte
Vreme trece, vreme vine.
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Bun de tot! Ba, am si râs! Cum de ce sā râzi de necazul omului?! Pāi, simplu: cine n-a pātit-o sā ridice douā degete!
Hai sā te înveselesc! Papucii de casā au devenit si încāltāminte de stradā, frumos accesorizati si, mai ales fetiscanele, defileazā peste tot cu ei. Pe mine nu mā deranjeazā, dar rāmân usor nedumeritā când vād câte-o „doamnā” care „a uitat” sā-si scoatā pijamaua si defileazā cu nonsalanta asa pe stradā, în parc sau magazine.
Ultimul lucru „uitat/pierdut” a fost un telefon nou-nout, în aeroportul din Istanbul. Asteptam îmbarcarea spre New York, am scos cartea sā citesc, plus un album cu poze, le-am pus pe scaun si m-am dus sā-mi cumpār ceva. La întoarcere, cineva m-a strigat si din vorbā în vorbā hai sā mergem la poarta de îmbarcare. Insā n-am bāgat de seamā cā sezutul scaunului se ridicase si tot ce era pe el cāzuse jos. Am luat ce-am gāsit si…abia dupā decolare mi-am dat seamā cā…noroc cā mai aveam un telefon de aceeasi vârstā cu mine.
Numai bine!
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Da, da… cu lucrurile noi se întâmplă mereu câte ceva: le pierzi, le spargi, le ciobești cum le-ai cumpărat. De obicei paguba e direct proporțională cu prețul pe care l-ai plătit. La tine, cu telefonul cel nou, a fost daună totală😏 Noroc că sunt doar lucruri.
ApreciazăApreciază
Mā asteptam extrem de putin sā întâlnesc un cunoscut tocmai în Istanbul.☺️M-am emotionat si…gata! Mi-a pārut rāu de tot dupā telefon, dar cel mai rāu, dupā albumul cu poze!😱
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Albumul nu e un obiect oarecare. E mai mult emoție.
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Mă bag și eu în vorbă: ai observat că dintre toți comentatorii, singurul care a remarcat dependența de telefon (inteligență arfiticială) este Iosif? 🙂 Nu cred c-ai.
ApreciazăApreciat de 2 persoane
Nu aș numi-o dependență. E aproape o obligație. Mie îmi trebuie la serviciu, că așa comunicăm între noi. Iosif, în altă ordine de idei, vede adesea esențialul, doar că îl face praf.
ApreciazăApreciat de 1 persoană