Își făcuseră altfel planurile, când plecaseră de dimineață, cu undițele în portbagaj și cu răsăritul de soare în față, plin de promisiunea unei zile splendide. Vorbiseră să bage tare pe șosea, ca la prânz să ajungă la Murighiol, să mănânce ceva repede și să se plimbe pe canale cât e sâmbăta de lungă, să-și vină în fire pictorul, că prea i se înecaseră corăbiile. Prietenul pictorului, contabilul, organizase ieșirea, pe banii lui, că artistul era falit, aproape muritor de foame. Nu reușise să mai vândă niciun tablou în ultimul timp și tonurile din ultimele lucrări erau sumbre, cu linii disperante. Contabilul, martorul apropiat al zvârcolirilor artistice, se temea de posibilitatea unui gest disperat și stabilise, fără a accepta vreun refuz, că e timpul să ridice moralul prietenului său, așa cum făcuse și-n alte dăți.

Cu o organizare contabilicească, ziua de sâmbătă era planificată în amănunt. Doar că prânzul i-a prins tot pe drum, cu Murighiolul departe și pictorul, rău de foame ca un sugar cu colici, a început să ceară de mâncare. La început timid, apoi mai cu putere și, când a început să strige imperativ către șoferul contabil și prieten cum că el este mort de foame, în pragul leșinului, au făcut popas, de urgență. Au tras la o pensiune frumoasă, cu un restaurant cochet la parter, iar Dunărea le curgea pe sub nas, învolburată și densă.

Cu lista de bucate în față, pictorul și-a comandat de toate, sub privirea îngăduitoare a protectorului său. Chiar îi fusese foame, ba chiar și sete, că a cerut apă multă și o carafă de vin. Niculițel, din partea locului, suav ca o boare și vesel ca o substanță interzisă, de bună calitate. Acum, contabilul șofer a băut doar apă la primul fel de mâncare, dar la al doilea nu a mai putut să-și vadă prietenul veselindu-se de unul singur, departe de ideea vreunui gest disperat. A doua carafă de Niculițel au împărțit-o frățește, în timp ce spărgeau icre proaspete între dinți. Au apucat să schimbe planul, pentru că Murighiolul era încă departe, iar șoferul ușor amețit. Vor rămâne aici, că e frumos, au Dunăre, canale, stuf și tot ce le trebuie. „Frumoasă domniță, puteți să ne spuneți cum se numește fermecătoare localitate în care ne aflăm? Și dacă aveți camere libere?” Pictorul era și poet, mai ales dacă vedea o frumoasă domniță ce debarasa mesele. Domnița a clipit încurcată, neînțelegând prea bine ce întreabă clientul cu ochi de copil. „Cum se numește localitatea?” Contabilul avea tonul mult mai ferm. „Aha, Mahmudia.” Aveau și camere, cum să nu. Una singură, cu două paturi? Sigur.

Și Niculițel. Și icre. Și știucă prinsă în zorii zilei.

Prânzul s-a prelungit într-o cină, iar cina s-a prelungit în noapte. Domnița chelneriță ieșise din tură și un băiat plictisit îi luase locul. Cei doi prieteni își strângeau mâinile pe deasupra farfuriilor și paharelor: „te iubesc, frate!”, „și eu te iubesc, ești prietenul meu cel mai bun”. „Băi, da’ ce frumos e aici!” „Raiul, mă, raiul”. „Băi, să știi că e rai. O femeie, mă, o femeie ar face ca magia să fie perfectă. Una frumoasă, mă.” „De unde, mă, că nu avem.” Pictorul, amețit de frumusețea clipei, i-a făcut un semn băiatului plictisit, care a venit agale către ei. „Ia spune, o femeie…pe aici, aveți?” Băiatul s-a revigorat puțin: „adică o curvă?” „Da, mă, o curvă”. „Avem, dar stați s-o aduc. V-o aduc în cameră.”

„I-auzi, mă, raiul, mă”. Pictorul era foarte fericit și lacrimi îi curgeau pe obraji, din cauza emoției. În cariera lui de artist avusese parte de mese bune, vin bun și femei de-o clipă, dar arareori se potrivise să le aibă împreună: masa, vinul și femeia. O curvă nu era și dorința contabilului, care făcea scurte socoteli în minte. O fi scumpă, că banii nu sunt nelimitați. Lasă, că scurtează plimbarea pe canale, că merita să-l vadă pe nefericitul ăla mulțumit.

Au urcat în camera cu două paturi și s-au aruncat îmbrăcați pe saltele. Pictorul trepida de nerăbdare când cineva a bătut la ușă. Era o fată, pe care pictorul a tras-o fără fasoane în pat. Cu lumina stinsă, contabilul și-a căutat pe întuneric portofelul umflat și, în baza unei rațiuni prevăzătoare, și-a scos teancul de bani și l-a băgat sub tricou. S-a întors pe o parte, învelit până la gât, cu sentimentul că banii lui sunt în siguranță. Somnul l-a furat instantaneu, fără să fie deranjat de zgomotele ce veneau din patul vecin. Niculițelul ăla făcea minuni în ambele paturi.

I-a trezit soarele pe pleoape. Fata plecase, nu se știe când și cum. Pictorul, în fundul patului, șezând cu picioarele strânse sub el, ofta din greu, în parte din pricina durerii de cap, în parte din cauza amintirilor nocturne. „A fost, sublim, cea mai bună partidă din viața mea. Băi, zici că nu era plătită, zici că o făcea din dragoste. Avea așa, o dăruire, o abnegație… Băi, și ce frumoasă era….frumoasă, semănă cu actrița aia australiancă. Frumoasă, nu mă gândeam să găsesc așa frumusețe în Mahmudia. Și buuună, bună rău. Cred că e cea mai frumoasă curvă din Mahmudia. Nu era, mă, frumoasă?” Contabilul, biruit și el de o menghină care-i crăpa capul, strângea niște bani răspândiți pe sub pat. Îi număra în timp ce-i aduna la un loc, refăcând teancul risipit. „Da, măi, era foarte frumoasă. Am văzut-o bine. Era frumoasă. Și cinstită pe deasupra: nu a plecat cu banii noștri”.