Își făcuseră altfel planurile, când plecaseră de dimineață, cu undițele în portbagaj și cu răsăritul de soare în față, plin de promisiunea unei zile splendide. Vorbiseră să bage tare pe șosea, ca la prânz să ajungă la Murighiol, să mănânce ceva repede și să se plimbe pe canale cât e sâmbăta de lungă, să-și vină în fire pictorul, că prea i se înecaseră corăbiile. Prietenul pictorului, contabilul, organizase ieșirea, pe banii lui, că artistul era falit, aproape muritor de foame. Nu reușise să mai vândă niciun tablou în ultimul timp și tonurile din ultimele lucrări erau sumbre, cu linii disperante. Contabilul, martorul apropiat al zvârcolirilor artistice, se temea de posibilitatea unui gest disperat și stabilise, fără a accepta vreun refuz, că e timpul să ridice moralul prietenului său, așa cum făcuse și-n alte dăți.
Cu o organizare contabilicească, ziua de sâmbătă era planificată în amănunt. Doar că prânzul i-a prins tot pe drum, cu Murighiolul departe și pictorul, rău de foame ca un sugar cu colici, a început să ceară de mâncare. La început timid, apoi mai cu putere și, când a început să strige imperativ către șoferul contabil și prieten cum că el este mort de foame, în pragul leșinului, au făcut popas, de urgență. Au tras la o pensiune frumoasă, cu un restaurant cochet la parter, iar Dunărea le curgea pe sub nas, învolburată și densă.
Cu lista de bucate în față, pictorul și-a comandat de toate, sub privirea îngăduitoare a protectorului său. Chiar îi fusese foame, ba chiar și sete, că a cerut apă multă și o carafă de vin. Niculițel, din partea locului, suav ca o boare și vesel ca o substanță interzisă, de bună calitate. Acum, contabilul șofer a băut doar apă la primul fel de mâncare, dar la al doilea nu a mai putut să-și vadă prietenul veselindu-se de unul singur, departe de ideea vreunui gest disperat. A doua carafă de Niculițel au împărțit-o frățește, în timp ce spărgeau icre proaspete între dinți. Au apucat să schimbe planul, pentru că Murighiolul era încă departe, iar șoferul ușor amețit. Vor rămâne aici, că e frumos, au Dunăre, canale, stuf și tot ce le trebuie. „Frumoasă domniță, puteți să ne spuneți cum se numește fermecătoare localitate în care ne aflăm? Și dacă aveți camere libere?” Pictorul era și poet, mai ales dacă vedea o frumoasă domniță ce debarasa mesele. Domnița a clipit încurcată, neînțelegând prea bine ce întreabă clientul cu ochi de copil. „Cum se numește localitatea?” Contabilul avea tonul mult mai ferm. „Aha, Mahmudia.” Aveau și camere, cum să nu. Una singură, cu două paturi? Sigur.
Și Niculițel. Și icre. Și știucă prinsă în zorii zilei.
Prânzul s-a prelungit într-o cină, iar cina s-a prelungit în noapte. Domnița chelneriță ieșise din tură și un băiat plictisit îi luase locul. Cei doi prieteni își strângeau mâinile pe deasupra farfuriilor și paharelor: „te iubesc, frate!”, „și eu te iubesc, ești prietenul meu cel mai bun”. „Băi, da’ ce frumos e aici!” „Raiul, mă, raiul”. „Băi, să știi că e rai. O femeie, mă, o femeie ar face ca magia să fie perfectă. Una frumoasă, mă.” „De unde, mă, că nu avem.” Pictorul, amețit de frumusețea clipei, i-a făcut un semn băiatului plictisit, care a venit agale către ei. „Ia spune, o femeie…pe aici, aveți?” Băiatul s-a revigorat puțin: „adică o curvă?” „Da, mă, o curvă”. „Avem, dar stați s-o aduc. V-o aduc în cameră.”
„I-auzi, mă, raiul, mă”. Pictorul era foarte fericit și lacrimi îi curgeau pe obraji, din cauza emoției. În cariera lui de artist avusese parte de mese bune, vin bun și femei de-o clipă, dar arareori se potrivise să le aibă împreună: masa, vinul și femeia. O curvă nu era și dorința contabilului, care făcea scurte socoteli în minte. O fi scumpă, că banii nu sunt nelimitați. Lasă, că scurtează plimbarea pe canale, că merita să-l vadă pe nefericitul ăla mulțumit.
Au urcat în camera cu două paturi și s-au aruncat îmbrăcați pe saltele. Pictorul trepida de nerăbdare când cineva a bătut la ușă. Era o fată, pe care pictorul a tras-o fără fasoane în pat. Cu lumina stinsă, contabilul și-a căutat pe întuneric portofelul umflat și, în baza unei rațiuni prevăzătoare, și-a scos teancul de bani și l-a băgat sub tricou. S-a întors pe o parte, învelit până la gât, cu sentimentul că banii lui sunt în siguranță. Somnul l-a furat instantaneu, fără să fie deranjat de zgomotele ce veneau din patul vecin. Niculițelul ăla făcea minuni în ambele paturi.
I-a trezit soarele pe pleoape. Fata plecase, nu se știe când și cum. Pictorul, în fundul patului, șezând cu picioarele strânse sub el, ofta din greu, în parte din pricina durerii de cap, în parte din cauza amintirilor nocturne. „A fost, sublim, cea mai bună partidă din viața mea. Băi, zici că nu era plătită, zici că o făcea din dragoste. Avea așa, o dăruire, o abnegație… Băi, și ce frumoasă era….frumoasă, semănă cu actrița aia australiancă. Frumoasă, nu mă gândeam să găsesc așa frumusețe în Mahmudia. Și buuună, bună rău. Cred că e cea mai frumoasă curvă din Mahmudia. Nu era, mă, frumoasă?” Contabilul, biruit și el de o menghină care-i crăpa capul, strângea niște bani răspândiți pe sub pat. Îi număra în timp ce-i aduna la un loc, refăcând teancul risipit. „Da, măi, era foarte frumoasă. Am văzut-o bine. Era frumoasă. Și cinstită pe deasupra: nu a plecat cu banii noștri”.
Nu s-au plimbat pe canale. Dunărea curgea prea repede și le provoca o amețeală năucitoare. Dar s-au plimbat pe malul Dunării, tăcând împreună. Pictorul a venit cu ideea să elibereze râmele, ostatice într-o cutie cu găuri în capac, in portbagaj. Încet, cu pași leneși, s-au îndreptat spre mașină, fără prea multe cuvinte. Sprijinită de mașină, o siluetă le făcea prietenos cu mâna. „Ea e. Îi recunosc rochia cu triunghiuri verzi”. Fata era stânjenită, ca o adolescentă timidă: nu avea mulți clienți și se îndrăgostea puțin de fiecare dintre ei. Îi venise de ceva vreme timpul măritișului, dar nu i se arătase norocul. S-a îndreptat spre pictor și a așteptat, neștiind ce să facă. Zâmbea încurcată și pictorul, suflet de artist, a îmbrățișat-o. Fata a știut că e o îmbrățișare de despărțire și, puțin tristă, împacată cu soarta, s-a îndepărtat de ei. Rochița decolorată, cu triunghiuri verzi, îi atârna șui pe trupul slab. „Băi, tu ai văzut? Avea o eczemă pe frunte?””Nu știu, mă, că azi-noapte arăta altfel. Ăla mi-a adus o curvă urâtă. Cea mai urâtă curvă din Mahmudia.”
Cea mai frumoasă curvă din Mahmudia era, în același timp, și cea mai urâtă curvă din Mahmudia. Era singura curvă din Mahmudia.
Categorii:Proza scurta
Se înscrie in seria „Noaptea, toate pisicile sunt negre” 🤣
Faină poveste!
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Sau când se întâlnește cererea mare cu oferta mică…
ApreciazăApreciat de 2 persoane
Un déjà vu detaliat…All… „Cântecului de drum către Sabadell.”…sau…
… Moartea caprioarei de Nicolae Labiș
Seceta a ucis orice boare de vant.
Soarele s-a topit si a curs pe pământ.
A rămas cerul fierbinte si gol.
Ciuturile scot din fantana namol.
Peste paduri tot mai des focuri, focuri,
Danseaza salbatice, satanice jocuri.
Mă iau dupa tata la deal printre tarsuri,
Si brazii mă zgarie, rai si uscati.
Pornim amandoi vanatoarea de capre,
Vanatoarea foametei în muntii Carpati.
Setea mă naruie. Fierbe pe piatra
Firul de apa prelins din cismea.
Tampla apasa pe umar. Pasesc ca pe-o alta
Planeta, imensa si grea.
Asteptam intr-un loc unde inca mai suna,
Din strunele undelor line, izvoarele.
Când va scapata soarele, când va licari luna,
Aici vor veni să s-adape
Una cate una caprioarele.
Spun tatii ca mi-i sete si-mi face semn să tac.
Ametitoare apa, ce limpede te clatini!
Mă simt legat prin sete de vietatea care va muri
La ceas oprit de lege si de datini.
Cu fosnet vestejit rasufla valea.
Ce-ngrozitoare inserare pluteste-n univers!
Pe zare curge sange si pieptul mi-i rosu, de parca
Mainile pline de sange pe piept mi le-am sters.
Ca pe-un altar ard ferigi cu flacari vinetii,
Si stelele uimite clipira printre ele.
Vai, cum as vrea să nu mai vii, să nu mai vii,
Frumoasa jertfa a padurii mele!
Ea s-arata saltand si se opri
Privind în jur c-un fel de teama,
Si narile-i subtiri infiorara apa
Cu cercuri lunecoase de arama.
Sticlea în ochii-i umezi ceva nelamurit,
Stiam ca va muri si c-o s-o doara.
Mi se parea ca retraiesc un mit
Cu fata prefacuta-n caprioara.
De sus, lumina palida, lunara,
Cernea pe blana-i calda flori calde de cires.
Vai cum doream ca pentru-intaia oara
Bataia pustii tatii să dea gres!
Dar vaile vuira. Cazuta în genunchi,
Ea ridicase capul, il clatina spre stele,
Il pravali apoi, starnind pe apa
Fugare roiuri negre de margele.
O pasare albastra zvacnise dintre ramuri,
Si viata caprioarei spre zarile tarzii
Zburase lin, cu tipat, ca pasarile toamna
Când lasa cuiburi sure si pustii.
Impleticit m-am dus si i-am inchis
Ochii umbrosi, trist strajuiti de coarne,
Si-am tresarit tacut si alb când tata
Mi-a suierat cu bucurie: – Avem carne!
Spun tatii ca mi-i sete si-mi face semn să beau.
Ametitoare apa, ce-ntunecat te clatini!
Mă simt legat prin sete de vietatea care a murit
La ceas oprit de lege si de datini…
Dar legea ni-i desarta si straina
Când viata-n noi cu greu se mai anina,
Iar datina si mila sunt desarte,
Când soru-mea-i flamanda, bolnava si pe moarte.
Pe-o nara pusca tatii scoate fum.
Vai, fără vant alearga frunzarele duium!
Inalta tata foc infricosat.
Vai, cat de mult padurea s-a schimbat!
Din ierburi prind în maini fără să stiu
Un clopotel cu clinchet argintiu…
De pe frigare tata scoate-n unghii
Inima caprioarei si rarunchii.
Ce-i inima? Mi-i foame! Vreau să traiesc si-as vrea ….
Tu, iarta-mă, fecioara – tu, caprioara mea!
Mi-i somn. Ce nalt îi focul! Si codrul, ce adânc!
Plang. Ce gandeste tata? Mananc si plang. Mananc…
O saptamâna sublima, cu bucurie pace si Lumina, draga Adole…!
ApreciazăApreciat de 2 persoane
Bravo, Iosif! Și mulțumesc.
ApreciazăApreciază
Avec plaisir.
ApreciazăApreciază
Și eu care credeam că, fiind a mai frumoasă, e plină de mahmudele, dar na… nu le poți avea pe toate
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Mă crezi că nu știam ce-s mahmudelele? Nu prea m-am documentat cum trebuie pentru povestea asta. Post publicare am dat căutare google pentru „curve în Mahmudia”. Au de toate: mamă și fiică, agenție de escorte, tinere, coapte. E inflație.
ApreciazăApreciat de 1 persoană