Social

Ați văzut această persoană?

Dacă ați văzut această persoană, anunțați la cel mai apropiat post de poliție. Mesajul însoțește de obicei o imagine a unei persoane. A unei persoane dispărute pe care cineva o caută.

Acest gen de mesaj mă răscolește peste măsură, fie că-l văd pe rețelele de socializare, la televizor sau pe hârtie. Uneori, persoana dispărută e vreun bătrân cu senilitate, pe care o simți privindu-i fotografia în care doi ochi obosiți privesc neantul, sau o persoană lipsită de ajutor, necăjită de soartă, cu handicapul vizibil, sau persoane fără particularități deosebite, care dispar din viața lor și din viața familiei lor, în drum spre serviciu sau spre cumpărături. Cel mai rău mă furnică rece pe șira spinării când anunțul se referă la dispariția unui copil și din imagine te privește un inocent care se juca fericit, la momentul în care încă era în mijlocul familiei. Ultimul mesaj pe care l-am văzut cuprindea imaginea unei fetițe frumoase de 4-5 ani și următorul anunț:”au trecut zece ani de la dispariția acestui copil; la momentul dispariției era îmbrăcată într-o rochiță roz, avea pantofi albi…” Din statisticile poliției aflu că anual dispar (unde dispar?) mii de persoane,, dintre care șase mii (anul trecut) sunt numai copii. Unii sunt găsiți (vii sau morți), iar alții rămân dispăruți.

Mi-am amintit de o vară fierbinte, la mare, pe plajă. Fetița mea avea doi ani și era foarte cuminte, cu mici excepții când îi venea poftă să prindă meduze și își lua gospodărește găletușa, pornind la vânătoare spre apă, în care se avânta până la genunchi. Altfel, nu pleca de lângă mine și nici eu n-o pierdeam din ochi. Îmi amintesc de ideea mea genială de a-i pune pe cap un baticuț roșu-văpaie, să o pot repera repede în mulțimea de corpuri goale de pe nisip. Nu știu cum a dispărut. Într-o clipă, cât mi-am luat ochii de pe ea, să întind vreun prosop sau să caut prin papornițe loțiunea de plajă. Nici nu pot descrie ce am simțit, când am văzut că-mi lipsește copilul. Groază, panică, vinovăție, într-un amestec exploziv, care-mi dădea o energie supraomenească și aproape inutilă. Îmi amintesc că eram în picioare, scanând plaja dintr-o privire, în care baticuțuri roșii apăreau ca niște stegulețe pe o hartă. Alte culori nu mai eram capabilă să văd, pentru că plaja se redusese la un fond tern, neutru, plin de puncte roșii, ce reprezentau tot atâtea capete, multe de copii, acoperite cu un batic, pălărie sau bandană roșii. O avalanșă de gânduri îmi tulbura capul, într-o fugă de idei pe care nu le puteam stăpâni: concomitent îmi treceau prin minte furturi de organe în clinici ilegale, aranjate în vreun container (nu am crezut că există așa ceva, dar între timp accept că se poate, pentru că am văzut cu ochii mei tirurile de terapie intensivă covid), valurile și curenții din partea locului mă făceau să mă gândesc cum fetița mea e deja călare pe un curent spre Turcia, psihopați criminali, pedofili nedovediți aflați la pândă erau și ei prezenți în gândurile mele. Chinul era de neîndurat și supraexcitarea mă făcea nefuncțională. S-a terminat brusc, în clipa în care mi-au picat ochii la vreo trei metri de mine, unde mogâldeața se anturase cu alt bebeluș la o groapă în nisip. Am rămas aproape inertă, cu mintea golită de vreun gând și cu o mare, mare de tot mulțumire. Fuga de idei de mai devreme mi s-a părut ridicolă și lipsită de temei.

Dar dacă (probabil că așa se întâmplă în toate cazurile, cu excepția familiilor disfuncționale, în care nimic nu mai are importanță) nu o găseam? Cum aș fi trăit în continuare? Aș fi anunțat poliția, aș fi căutat-o până s-ar fi lăsat noaptea, mi-aș fi strâns prosoapele de pe plajă? Aș fi mâncat ceva? M-aș fi culcat extenuată? Dimineața aș fi băut o cafea? Apoi, după zile care nu știu cum s-ar fi scurs, m-aș fi dus la serviciu și aș semna condica de prezență? Aș fi gătit ceva? Mi-aș plăti facturile? Aș da cu aspiratorul? Sunt gesturi pe care nu le văd posibile după o asemenea dramă.

„Zece ani de la dispariția acestui copil. La momentul dispariției era îmbrăcată într-o rochiță roz, cu pantofiori albi…”

Categorii:Social

Etichetat ca:,

35 de răspunsuri »

  1. Pustiul meu, pe la 4-5 ani, isi facuse o joaca amuzanta din a se ascunde de mine cand ieseam in oras, pe centrul impanzit de sute de oameni! Stiindu-i obiceiul, il tineam de mana tot timpul dar gasea clipa in care se putea desprinde de mine, clipa in care cumparam ceva, disparea!
    Cand vedeam asta, aveam senzatia de rau, de o frica fara margini, de negru in fata ochilor, de prabusire in gol.. Tot ce insemn eu, fiinta fizica si suflet (sper!🙃) avea un singur gand: UNDE E?, altceva nu mai eram in stare sa gandesc.
    Cand aparea, deveneam om din nou, puteam sa respir, sa gandesc si sa zic, in gand: „Praf te fac acum, iti dau o bataie cu strigaturi sa-ti treaca de glume proaste, de bagat in boala, de
    innenunit omu’. Tot ce eram in stare sa-i zic lui, Puiului, era: „Unde ai fost minunea mea albastra, de ce o sperii asa pe mami?” Si-i rupeam oasele imbratisandu-l.

    Daca, Doamne fereste si apara, ar fi disparut, mi-as fi cautat cea mai cumplita dintre morti pentru ca doar atat as mai fi meritat.. Poate as mai fi trait cativa ani, ca neom, ca monstru, ca piatra, sperand sa se intoarca..

    6000 de copii disparuti e un numar care ma distruge. Cum? De ce? Stiu ca avem prostitutie cu minori, ca avem familii disfunctionale din care copiii evadeaza, dar 6000 e dureros. Un singur copil daca dispare si e prea mult.

    Apreciat de 2 persoane

      • Inteleg ca o parte din copilasi sunt gasiti dar ma gandesc ca exista posibilitatea sa dispara iar, din aceleasi motive pentru care au disparut prima data, adica motive de violenta si abuzuri de tot felul din familie si comunitate, o parte ajung in retelele de prostitutie de la noi si internationale si cred ca sunt multi, conform statisticilor, o parte dispar in lumea drogurilor, o parte sunt trimisi la munca chiar daca legea nu permite asta.
        Lumea in care traim e cruda daca nici macar ce avem mai drag nu este protejat si din lumea asta facem parte toti…

        Apreciat de 2 persoane

      • Ma bucur sincer ca esti printre cei norocosi. Cred, totusi, ca esti dintre cei care-si fac norocul singuri in sensul ca muncesc pentru asta. Oricum ma bucur pentru oameni si atunci cand primesc norocul cadou. 🙂 Ma bucura ca oamenilor le merge bine, ca sunt fericiti, as vrea sa fie mult mai multi decat sunt.
        Cat despre universul in care alegem sa traim ( asta apropo de faptul ca zici ca preferi sa negi unele lucruri) , crede-ma ca avem tot dreptul sa-l alegem pe cel in care ne simtim bine si nimeni, ma refer la muritori, nu este in masura sa-si dea cu parerea despre asta!
        Uite, eu aleg sa stiu, sa-mi pese dar o fac degeaba daca nu fac nimic (si nu fac!) ca sa schimb lucrurile in bine. Degeaba sunt constienta de durerea lumii daca ma uit la ea ca la o piesa de teatru, cu un pahar de vin in mana! 😔

        Apreciat de 2 persoane

      • Multumesc, esti draguta cu mine dar nu mi-ar reusi. Iti amintesti ca ti-am scris cand te-am descoperit, ca simt frumos dar nu pot sa scriu frumos? Crede-ma ca asa este. Sunt omul care ar vrea sa cante dar nu are glasul maiastru ce se cere pentru asta. Ma multumesc sa haiducesc prin virtual, imi place sa ma opresc in locuri care-mi spun ceva si sa plec din locurile in care nu ma regasesc. Imi place si gandul ca pot sa plec definitiv chiar daca o sa-mi lipseasca locurile frumoase, asa ca locul tau.. un mic univers cu personaje si intamplari atat de interesante si de altfel.. 🙂

        Dar tu sa scrii mereu, Adolescentrebel, pentru ca tu chiar esti talentata si inspirata.. 🙂

        Apreciat de 2 persoane

    • Xandi: v-am citit dialogul de mai sus. Stai liniștită, aproape nimeni dintre cei care au bloguri nu sunt pe deplin mulțumiți de cum scriu. Și dacă se uită în urmă cu câțiva ani, aproape toți își trag palme de cât de prost scriau pe vremea aia! 🙂 Pentru că pe maestru îl face exercițiul – și astfel, dacă te apuci de scris, indiferent cât de neîndemânatic(ă) ai fi la început, prin exersare devii tot mai bun(ă).

      Long story short: fă-ți blog. Dacă nu ca să-i uimești pe alții, măcar ca să râzi tu de tine și de ce debitezi pe acolo! 🙂

      Apreciază

      • Aldus Cum e vorba aia? Daca doi oameni iti spun sa-ti faci blog, inseamna ca asa trebuie sa faci?!😅 Nuuu, ma cunosc prea bine si stiu ca nu trebuie sa fac! Blog! Si mai bine rad eu de altii decat sa rad si eu si sa rada si altii de mine. 😂

        I wanna be freeeeeee
        Like the bluebirds flying by meeeee
        Like the waves out on the blue seeeeaaaa…

        Apreciază

      • Păi nu ești free! Vei fi când nu-ți va păsa de râsul lor și-ți vei face blog – nu pentru că scrii perfect și n-are cine să mai râdă de tine, ci în pofida faptului că toată lumea ar putea râde de tine! 😀 Acum însă, cât timp opinia lor despre tine încă mai contează (și mai bine să nu-ți faci blog ca să nu le dai motiv de râs), nu ești deloc free! 🙂

        Apreciază

      • Aldus, se pare ca esti foarte hotarat sa ma convingi sa-mi fac blog. 😅 Eu sunt si mai hotarata sa nu-mi fac! Nici cu pistol la tampla! Ha!
        Asta cu rasul de altii, de mine, a fost o gluma. Sunt omul care nu-si duce viata influentat de oameni. Deloc.

        Apreciat de 1 persoană

      • Somebody help me, yeah
        Somebody help me now…

        Dictando sa fie ca acolo pot sa mazgalesc cat si cum vreau, fara virgula si punct si alte piedici de genu’ asta in calea creativitatii… 😂

        Apreciat de 1 persoană

  2. Pâna prin ’89 erau comercializati pe „arginti” de catre sistemul secret subteran, „la negru” în beneficiul dictaturii. Dupa ’89 sunt rapiti, pur si simplu, de catre slugile sistemelor puterilor mondiale, la preturi exorbitante, iar acest trafic de „carne vie umana” s-a extins la scara planetara direct proportional cu dezvoltarea inteligentei artificiale, în scopul regenerarii speciei si accelerarea Noii Ordini Mondiale.
    Interesant este faptul ca, dintre toti cei ce-si mânjesc si îsi vând sufletul la bursa lui „Mamona”daca ar încerca sa se „pocaiasca”, n-ar apuca niciodata sa crâcneasca, fiind eliminat înainte chiar sa se gândeasca sa marturiseasca Adevarul adevarat, despre cazul neelucidat… (Vezi cazul Caracal)
    Un Weekend magic, minunat, în toate aspectele binecuvântat, draga Adole…!

    Apreciat de 2 persoane

    • @Iosif Daca inteleg bine, d-voastra afirmati ca fetele au fost rapite de ceva ce nu exista! Daca-i asa, inseamna ca ne batem joc de moartea si suferinta lor si de suferinta familiilor lor! Chiar in halul asta de alienare am ajuns incat sa credem ca o organizatie malefica mondiala comite toate mizeriile de pe pamant si sa absolvim si sa scapam de vina niste nebuni periculosi ce traiesc langa noi, au chip de oameni dar nu sunt sunt doar neoameni, monstri, care trebuie aruncati si uitati in ocnele de sare?
      Dle Iosif, fetitele alea amarate nu mai sunt, s-au trezit intr-un cosmar cu un psihopat si au murit!

      Apreciază

  3. Ai calatorit vreodata cu « Orient Express » ?… Eu am experimentat prin anii „80 mirajul unei astfel de calatorii. 🙂 Înfierea este controlata de „autoritati”, iar copilul nu poate sa-si piarda identitatea în trenul de luxe « Orient Express »

    Apreciat de 2 persoane

  4. Pe de-o parte, și eu m-am gândit recent la asta, cam de la cazul din Caracal. Știam de ce se petrece în casele de copii, cred că știi și tu. Copiii sunt abuzați sexual chiar de către cei care ar trebui să-i protejeze, respectiv de către autorități. Adică inclusiv poliție, procuratură, plus mafia din oraș. Clientelă sus-pusă. Conform unui raport UE de care vorbea Băsescu cu vreo 2 ani în urmă, suntem primii din Europa la capitolul ăsta. E o tragedie acolo, la care nimeni nu se uită și de care nimeni nu vorbește. Dar dacă dispar atât de mulți copii (normali, cu familii), începi să te întrebi ce se petrece cu ei. Cred că e posibil ca unii dintre ei să fie sau să ajungă traficați în diverse moduri. Pentru că:

    https://optimvs.wordpress.com/2021/07/23/eram-siguri-ca-qanon-e-o-aberatie-de-la-cap-la-coada-dar-a-venit-scandalul-kentler/

    Pe de altă parte, îți faci prea multe gânduri negre. Dacă crezi în Dumnezeu, nu ești tu croită pentru un astfel de destin. Dacă crezi în știință, e mai mare probabilitatea să-ți moară de gripă. Nu-ți fură nimeni copilul din mână, că nu suntem în filmele Hollywood. Dar, sigur, la rece e ușor să proclami adevăruri teoretice (ce fac eu acum). Reacția pe care ai avut-o e perfect normală (pentru o mamă iubitoare).

    Apreciat de 1 persoană

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s